O tapiserie sfâșiată: Logodna neașteptată a Anei

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mama se prăbușea pe scaunul din bucătărie, cu mâinile la gură. Era ziua ei de naștere, abia împlinise optsprezece ani, iar în loc de tort și râsete, ne-a aruncat în haos: „M-am logodit cu domnul Radu.”

Domnul Radu. Omul care venea la noi să repare centrala, care îi aducea mamei flori de câmp și îi povestea tatălui despre pescuit. Avea patruzeci și doi de ani. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum fiecare privire din jurul mesei devine o acuzare mută.

— Ana, ești nebună? a șoptit tata, încercând să-și stăpânească furia. — Ce ți-a făcut omul ăsta? Te-a forțat cu ceva?

Ana a ridicat bărbia, încăpățânată ca întotdeauna. — Nu m-a forțat nimeni. Îl iubesc. Și el mă iubește.

Mama a început să plângă încet, ca atunci când a murit bunica. Eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Îmi simțeam inima bătând în urechi. Cum putea să spună că îl iubește? Ce știa ea despre iubire?

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Tata nu mai vorbea cu Ana. Mama încerca să o convingă să renunțe, aducându-i aminte de visurile ei: facultatea la Cluj, cărțile pe care le citea noaptea târziu, planurile de a vedea lumea. Dar Ana era de neclintit.

— Nu vreau să trăiesc după regulile voastre! a țipat ea într-o seară, când tata a încercat să-i ia telefonul. — Vreau să fiu fericită!

Eu am încercat să vorbesc cu ea, ca între surori. Am mers în camera ei, unde încă mirosea a parfum dulce și a hârtie de caiet. — Ana, te rog… gândește-te bine. O să fii nefericită. O să regreți.

S-a uitat la mine cu ochii ei mari, verzi, plini de lacrimi. — Tu nu înțelegi… El mă vede cu adevărat. Nu mă judecă. Nu mă compară cu tine sau cu ceilalți.

Am simțit un fior rece. Mereu am fost sora „bună”, cea care lua note mari, care nu ieșea din cuvântul părinților. Ana era rebelă, visătoare, mereu cu capul în nori. Poate că domnul Radu îi dădea ceea ce noi nu reușisem niciodată: sentimentul că e specială.

Zilele au trecut greu. Vecinii au început să șușotească. La magazinul din colț, doamna Lungu m-a privit lung și mi-a spus: — Săraca mamă-ta… nu merita așa rușine.

Tata s-a închis în el însuși. A început să stea peste program la serviciu și să bea mai mult decât de obicei. Mama s-a îmbolnăvit de nervi; nu mai dormea nopțile și plângea pe ascuns în baie.

Într-o seară, l-am găsit pe tata stând pe întuneric în sufragerie.
— De ce ni se întâmplă nouă asta? a murmurat el. — Am muncit toată viața pentru ele…

Am vrut să-l îmbrățișez, dar m-am oprit. Știam că nu ar fi acceptat niciodată slăbiciunea asta.

Apoi au început să iasă la iveală secretele. Mama mi-a mărturisit într-o noapte că domnul Radu fusese prima ei iubire din liceu, dar părinții ei nu l-au acceptat pentru că era „prea sărac”. Când l-a revăzut după atâția ani, i s-au trezit amintiri vechi… și poate că Ana simțise asta.

Am început să mă întreb dacă nu cumva Ana încerca să trăiască o poveste care nu era a ei. Dacă nu cumva dragostea asta era doar o iluzie, un mod de a umple golurile lăsate de visele neîmplinite ale mamei.

Într-o duminică dimineață, Ana a plecat de acasă cu o valiză mică și ochii roșii de plâns. Nici nu ne-a spus unde merge. Tata s-a prăbușit pe patul ei și a plâns ca un copil.

Au trecut luni până când am primit o scrisoare de la ea. Era în București, locuia cu domnul Radu într-o garsonieră mică. Spunea că e fericită, dar literele tremurau pe hârtie.

Mama a început să-i trimită pachete cu mâncare și haine groase pentru iarnă. Tata nu voia să audă de ea.

Eu am rămas prinsă între două lumi: dorința de a-mi proteja sora și neputința de a-i schimba destinul. M-am întrebat mereu dacă am făcut destul pentru ea sau dacă am judecat-o prea aspru.

Într-o zi, Ana s-a întors acasă pentru câteva ore. Era mai slabă, mai matură, dar ochii îi străluceau altfel.
— Nu e ușor… dar e viața mea, mi-a spus încet.

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns amândouă fără rușine.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare ce înseamnă cu adevărat fericirea? Merită să lupți pentru ea chiar dacă îi rănești pe cei dragi? Sau uneori trebuie să renunți la tine ca să-i protejezi pe ceilalți?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi încercat să vă salvați sora sau ați fi lăsat-o să-și urmeze inima?