O șansă pentru Vlad: O poveste despre curaj, prejudecăți și speranță

— Nu poți să-l lași acolo, Maria! Ți-ai pierdut mințile? vocea lui Sorin răsună în bucătăria mică, acoperind zgomotul ceainicului care fierbea pe aragaz.

Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai. Îl priveam pe Vlad, băiatul de opt ani pe care îl găsisem în parc, jucându-se singur printre frunzele ude. Avea ochii mari, negri, și o privire care părea să fi văzut prea multe pentru vârsta lui. Îmi amintesc cum l-am întrebat dacă e bine, iar el mi-a răspuns cu o voce stinsă:

— Nu mă așteaptă nimeni acasă.

Acele cuvinte mi-au sfâșiat inima. Am stat lângă el pe banca rece, încercând să-l fac să zâmbească. Mi-a spus că mama lui plecase „la muncă” și nu se mai întorsese de două zile. Tatăl nu-l cunoștea. Vecinii îl hrăneau din când în când, dar nimeni nu părea să-i simtă lipsa cu adevărat.

Când am ajuns acasă cu Vlad, Sorin aproape că a izbucnit. — Maria, nu ești mama lui! Ce-o să zică lumea? Ce-o să facem dacă vin Protecția Copilului?

Nu aveam răspunsuri. Știam doar că nu puteam să-l las acolo, singur, în frig. L-am spălat, i-am dat hainele vechi ale fiului nostru, Andrei, plecat la facultate la Cluj. Vlad a mâncat trei porții de supă fără să scoată un cuvânt.

În acea noapte, am stat trează lângă ușa camerei unde dormea Vlad. Îl auzeam cum oftează în somn, cum se foia printre cearșafuri. M-am rugat să nu-l ia nimeni de la noi.

A doua zi, vecina noastră, doamna Lidia, a venit să-mi aducă lapte proaspăt. Când l-a văzut pe Vlad în bucătărie, a ridicat din sprâncene:

— Cine-i băiatul ăsta?

— Un prieten de familie, am mințit eu stângaci.

Zvonurile s-au răspândit rapid. În satul nostru mic din județul Bacău, orice noutate devine subiect de bârfă la magazinul mixt sau la poarta bisericii. În câteva zile, toată lumea știa că „Maria și Sorin au luat un copil de pe stradă”.

Sorin a început să se retragă. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o seară, după ce Vlad adormise, mi-a spus:

— Nu vreau să ne stricăm viața pentru un copil străin. Avem destule probleme cu banii și cu sănătatea ta.

Am plâns în tăcere. Mă simțeam prinsă între datoria morală și frica de a pierde tot ce clădisem împreună.

Vlad s-a atașat repede de mine. Mă ajuta la gătit, îmi aducea flori uscate din grădină și îmi spunea povești despre „mama lui adevărată”, care îi promitea mereu că va veni să-l ia acasă. Într-o zi, l-am găsit plângând în șopron:

— Dacă mă dai afară, n-o să mă supăr… Sunt obișnuit.

L-am strâns în brațe și i-am promis că nu va mai fi niciodată singur.

Problemele au început când directoarea școlii din sat a aflat că Vlad nu era înscris nicăieri. M-a chemat la ea:

— Doamnă Maria, fără acte nu putem face nimic. Și nici nu puteți ține copilul fără să anunțați autoritățile.

Am mers la Primărie, la Protecția Copilului, am completat hârtii peste hârtii. Am fost privită cu suspiciune:

— De ce vreți să vă complicați viața? Sunt atâția copii abandonați… Nu-i puteți salva pe toți!

Dar Vlad nu era „oricare copil”. Era copilul care-mi schimbase viața.

Sorin s-a înmuiat abia când l-a văzut pe Vlad jucându-se cu nepotul nostru mic. L-am surprins într-o seară cum îi citea povești la lumina veiozei.

— E băiat bun… poate chiar avem nevoie de el mai mult decât are el nevoie de noi, mi-a spus încet.

Lupta cu birocrația a durat luni întregi. Am fost chemați la anchete sociale, am dat declarații peste declarații. Unii vecini ne-au susținut; alții ne-au întors spatele.

Într-o zi friguroasă de februarie, am primit vestea: putem deveni asistenți maternali pentru Vlad până la clarificarea situației lui legale. Am plâns toți trei — eu, Sorin și Vlad — ca o familie adevărată.

Astăzi, după aproape un an, Vlad e înscris la școală, are prieteni și zâmbește din ce în ce mai des. Dar rana abandonului nu se vindecă ușor. Sunt nopți când îl aud plângând în somn sau când mă întreabă dacă „o să rămână aici pentru totdeauna”.

Mă uit la el și mă întreb: oare câți copii ca Vlad trec prin astfel de drame fără ca nimeni să-i vadă? Oare câți adulți ar avea curajul să-și complice viața pentru un suflet pierdut? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?