O noapte la secția de poliție: Cum o teamă de mamă mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să tac! am urlat în gând, în timp ce mă uitam la ceasul care arăta 23:58. Fetița mea, Ilinca, dormea liniștită în pătuț, iar eu încercam să-mi adun gândurile după o seară tensionată la aniversarea soțului meu, Radu. Dar liniștea s-a spulberat când telefonul a sunat strident. Pe ecran: „Mama lui Radu”.

— Irina, vino ACUM! E urgent! a spus Maria cu vocea tremurândă. Nici nu am apucat să întreb ce s-a întâmplat, că a închis. Am simțit un nod în stomac. Am luat-o pe Ilinca în brațe și am ieșit pe ușă, cu inima bătând nebunește.

Ajunsă la secția de poliție din cartierul nostru din Ploiești, am găsit-o pe Maria plângând pe o bancă, cu Radu lângă ea, roșu la față și agitat. Lângă ei, polițistul Dobre scria ceva într-un registru.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Radu a lovit-o pe sora lui, pe Alina… S-au certat rău la petrecere. Eu… eu am sunat la poliție, a spus Maria printre suspine.

M-am uitat la Radu. Ochii lui fugeau de ai mei. În minte mi-au revenit toate certurile noastre din ultimii ani, toate momentele când am simțit că furia lui mocnește sub suprafață.

— Irina, nu e așa cum pare! a izbucnit el. Alina a început să mă provoace, să spună că nu sunt bun de nimic, că nu-mi pasă de familie…

— Și ai lovit-o? am întrebat încet.

A tăcut. Maria plângea și mai tare.

— Eu nu mai pot trăi cu frica asta! am spus cu voce joasă. De fiecare dată când ridici tonul sau lovești ceva prin casă, Ilinca tresare. Eu tresar. Acum ai lovit-o pe Alina… Ce urmează?

Polițistul Dobre ne-a privit cu o oboseală resemnată:

— Doamnă, vă rog să vă liniștiți. Trebuie să dați o declarație dacă ați fost martoră la incident.

Am simțit cum mă sufoc. Să spun adevărul? Să-l protejez pe Radu? Să-mi apăr copilul?

Maria s-a apropiat de mine:

— Irina, te rog… E fiul meu. A greșit, dar nu-l lăsa să sufere! Fără el… nu știu ce ne facem!

Am privit-o pe Ilinca, care dormea liniștită în brațele mele. M-am gândit la copilăria mea — tata plecase când aveam cinci ani, mama rămăsese singură și speriată. Jurase că nu va lăsa niciodată pe nimeni să ne facă rău.

— Domnule Dobre, dați-mi o foaie. Vreau să spun tot ce am văzut și ce știu.

Radu s-a ridicat brusc:

— Irina! Dacă faci asta… dacă spui tot… nu mai există noi!

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că nu-mi mai era frică. Cuvintele mi-au ieșit singure:

— Poate că „noi” n-ar mai trebui să existe dacă asta înseamnă să trăim în minciună și frică!

Am scris declarația cu mâinile tremurânde. Am povestit tot: cum Radu ridicase mâna la Alina, cum țipase la mine de atâtea ori acasă, cum Ilinca plângea când se certa cu mine.

Maria s-a prăbușit pe bancă:

— Irina, te rog! Gândește-te la copil! La familie!

— Tocmai la ea mă gândesc! Nu vreau ca Ilinca să crească printre țipete și pumni dați în masă!

Polițistul a luat foaia și a dat din cap grav:

— O să trebuiască să mergeți mâine la protecția copilului pentru o discuție.

Am ieșit din secție cu Ilinca strâns lipită de pieptul meu. Afară ploua mărunt. Maria a rămas în urmă, iar Radu nu m-a urmat.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat ore întregi la fetița mea și m-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dimineața, mama mea m-a sunat:

— Irina, ai făcut ce trebuia. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva!

Dar Maria mi-a trimis un mesaj:

„Ai distrus familia!”

Am plâns mult în zilele următoare. Radu a plecat la sora lui și nu mi-a mai vorbit decât prin avocați. Maria m-a acuzat că i-am ruinat băiatul. Vecinii șușoteau când mă vedeau cu Ilinca în parc.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit sprijin la un grup de mame singure din oraș. Am început să merg la terapie. Ilinca râde tot mai des și nu mai tresare la zgomote puternice.

Uneori mă întreb dacă puteam salva familia altfel. Dacă puteam schimba ceva înainte ca totul să explodeze. Dar apoi îmi amintesc privirea speriată a Ilincăi și știu că am ales corect.

Oare câte femei trăiesc încă în teroare doar pentru că le e teamă să spună adevărul? Oare cât valorează liniștea unui copil comparativ cu tăcerea unei familii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?