O noapte la bunica: Strigătul lui Marcu

— Nu vreau să rămân aici! Mami, te rog, ia-mă acasă!
Vocea lui Marcu mi-a sfâșiat inima. Stăteam în holul apartamentului vechi al mamei mele, cu geamurile aburite de la aburii ciorbei de găină și mirosul de cozonac plutind peste tot. Era vineri seară, iar decizia fusese luată: eu și soțul meu, Lucian, aveam nevoie de o pauză, iar mama se oferise să-i țină pe copii peste weekend. Pentru Ilinca, fata cea mare, era o aventură. Pentru Marcu, însă, era un coșmar.

— Hai, măi, Marcu, nu mai fi bebeluș! a spus Ilinca, dând ochii peste cap.
— Lasă-l, Ilinca, fiecare simte altfel, am încercat eu să temperez situația, dar deja simțeam privirea mamei în ceafă.

— Nu-l răsfăța atâta, Anca! Pe vremea mea, copiii nu făceau atâtea mofturi. Îi lăsam la bunici cu săptămânile și nu plângea nimeni!
Mama era deja iritată. Știam că nu-i place când pun la îndoială autoritatea ei sau când copiii mei nu se conformează regulilor ei nescrise.

Marcu s-a agățat de piciorul meu cu disperare. Avea doar șase ani și ochii lui mari, căprui, erau plini de lacrimi. Am simțit un nod în gât. Lucian mi-a făcut semn discret să nu cedez.

— Anca, hai să plecăm. O să fie bine. E doar o noapte.
Am oftat și am îngenuncheat lângă Marcu.

— Iubire, mâine dimineață venim după tine. Promit. Uite, ia ursulețul cu tine.
El a dat din cap că nu și-a strâns jucăria la piept.

Am ieșit pe ușă cu inima grea. Pe drum spre casă, Lucian încerca să mă liniștească:

— Trebuie să învețe să stea și fără noi. Nu putem fi mereu acolo.

Dar eu nu puteam să uit privirea lui Marcu. Noaptea aceea a fost un chin. M-am foit în pat, am ascultat telefonul de parcă ar fi urmat să sune din clipă în clipă. La ora două dimineața, am primit mesaj de la mama: „Marcu nu doarme. Plânge după tine.”

Am vrut să mă ridic din pat și să mă duc după el. Lucian m-a oprit:

— Dacă cedezi acum, niciodată nu va învăța să fie independent.

Dar ce înseamnă independența la șase ani? Să-ți ignori frica? Să-ți sugrumi dorul?

Dimineața am ajuns devreme la mama. Marcu stătea pe canapea cu ochii umflați de plâns, ursulețul strâns la piept și fața ascunsă în pernă. Mama era obosită și iritată.

— Nu știu ce-i cu el! N-a vrut nimic toată noaptea. Nici supa n-a gustat-o!
M-am aplecat lângă el și l-am luat în brațe.

— Mami… de ce m-ai lăsat aici?
Vocea lui era stinsă, ca un ecou al unei suferințe pe care n-o puteam repara cu vorbe bune sau dulciuri.

În drum spre casă, Ilinca a început să râdă:

— Ce copil mic ești! Eu abia așteptam să stau la bunica!

— Ilinca, fiecare simte altfel… am repetat eu mecanic.

Acasă, Marcu s-a lipit de mine ca o umbră. N-a vrut să se joace, n-a vrut să mănânce. Doar stătea lângă mine și mă ținea de mână.

Seara, după ce i-am culcat pe amândoi, Lucian a venit lângă mine în bucătărie.

— Poate am greșit… Poate nu era pregătit.
Am dat din cap încet.

— Mama ta are dreptate într-un fel… Dar noi nu suntem ca părinții noștri. Lumea s-a schimbat. Copiii simt altfel acum.

Am stat mult timp pe gânduri după acea noapte. M-am întrebat dacă nu cumva am pus prea mult preț pe „reguli” și prea puțin pe ceea ce simte copilul meu. Dacă nu cumva am uitat că fiecare copil e diferit și are nevoie de altceva ca să se simtă iubit și în siguranță.

Peste câteva zile, când l-am întrebat pe Marcu dacă vrea să meargă din nou la bunica, a dat din cap hotărât că nu.

— Poate când o să fiu mai mare…
Atunci am înțeles că uneori trebuie să-i ascultăm pe cei mici chiar dacă nouă ni se pare că exagerează sau că „nu e mare lucru”. Pentru ei e totul.

Mă întreb adesea: oare câte momente din copilăria lor trec pe lângă noi fără să le vedem cu adevărat? Oare cât de des alegem „ce trebuie” în loc de „ce simt ei”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?