O noapte de ploaie și un copil la ușă – Unde am greșit ca mamă?

— Nu deschide ușa, mamă, e târziu! — vocea lui Radu, soțul meu, răsuna din dormitor, dar eu deja eram pe hol, cu mâna tremurândă pe clanță. Afară, ploaia bătea cu furie în geamuri, iar tunetele păreau să zguduie întreaga casă. Cine putea fi la ora asta? Am deschis ușa și, pentru o clipă, am crezut că visez: în fața mea stătea Ana, fiica mea, pe care nu o mai văzusem de aproape șapte ani. Era udă leoarcă, cu ochii roșii și obrajii scobiți. În brațe ținea o fetiță mică, înfășurată într-o pătură roz.

— Mamă… — vocea ei era abia o șoaptă. — Nu am unde să mă duc. Te rog, ai grijă de ea… pe Maria.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar ea a făcut un pas înapoi, lăsând copilul pe prag. — Ana, nu pleca! — am strigat, dar ea deja dispărea în ploaie, ca o umbră. Am rămas cu Maria în brațe, tremurând de frig și de teamă.

Așa a început totul. În acea noapte, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am stat ore întregi lângă patul Mariei, privind-o cum doarme. Era atât de mică, atât de neajutorată. M-am întrebat iar și iar: unde am greșit? Cum a ajuns Ana să fugă de acasă, să nu ne dea niciun semn atâția ani? Și cum a putut să-și lase propriul copil la ușa părinților?

Radu nu a vorbit cu mine două zile. S-a închis în birou, prefăcându-se că lucrează, dar știam că suferă la fel de mult ca mine. Când în sfârșit a ieșit, m-a privit cu ochi goi:

— Ce facem acum? Dacă Ana nu se mai întoarce niciodată?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată pentru fiecare ceartă avută cu Ana, pentru fiecare moment în care am ridicat vocea sau am judecat-o prea aspru. Îmi aminteam perfect ultima noastră discuție: „Nu ești niciodată mulțumită de mine!”, îmi strigase ea înainte să plece. Iar eu, în loc să o îmbrățișez, i-am spus să nu se mai întoarcă până nu se maturizează.

Maria a crescut sub ochii noștri. Primele luni au fost un haos: nu știam ce-i place să mănânce, ce povești să-i spun la culcare, ce frici are. Plângea nopți la rând după mama ei. Îi arătam poze cu Ana, îi povesteam despre copilăria ei, dar nu era de ajuns. Într-o seară, după ce am adormit-o cu greu, am găsit sub pernă o scrisoare scrisă cu mâna tremurată a Anei:

„Mamă, știu că nu mă vei ierta niciodată. Am greșit mult, dar nu pot să o cresc pe Maria singură. Nu am nimic să-i ofer. Vreau doar să fie în siguranță. Poate într-o zi voi avea curajul să mă întorc.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Radu m-a găsit dimineața cu ochii umflați și mi-a spus doar atât:

— Trebuie să mergem mai departe. Pentru Maria.

Dar nu era atât de simplu. Vecinii au început să bârfească. „Ați auzit? Ana s-a întors doar ca să-și lase copilul la părinți!” „Cine știe cu cine a făcut-o…” Mă durea fiecare șoaptă, fiecare privire aruncată pe furiș când ieșeam cu Maria în parc. Prietenele mele mă întrebau dacă nu regret că am fost prea severă cu Ana. Mă simțeam judecată din toate părțile.

Într-o zi, la școală, educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Doamna Popescu, Maria e un copil minunat, dar are nevoie de stabilitate. Întreabă mereu de mama ei. Ați încercat să luați legătura cu Ana?

Am dat din cap că nu. Adevărul era că nu aveam niciun număr de telefon, nicio adresă. Ana dispăruse din nou, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mă simțeam neputincioasă.

Într-o seară, Maria m-a întrebat:

— Bunico, de ce nu mă iubește mama?

M-am blocat. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că uneori oamenii pleacă nu pentru că nu iubesc, ci pentru că nu știu cum să rămână? Am îmbrățișat-o și i-am spus doar atât:

— Mama ta te iubește foarte mult. Doar că are nevoie de timp să-și găsească drumul spre casă.

Anii au trecut. Maria a crescut frumos, dar mereu cu o umbră de tristețe în ochi. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut destul pentru Ana, dacă am fost o mamă prea dură sau prea distantă. Radu s-a îmbolnăvit între timp și a murit înainte să apuce să-și vadă fiica întorcându-se acasă. Am rămas doar eu și Maria, două suflete rănite care încercau să se vindece una pe cealaltă.

Într-o după-amiază de toamnă, când Maria avea zece ani, am primit o scrisoare fără expeditor. Era de la Ana. Spunea că trăiește în Italia, că muncește din greu și că nu are curajul să se întoarcă încă. Îmi mulțumea că am avut grijă de Maria și promitea că într-o zi va veni să o vadă.

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns, am urlat, am simțit furie și apoi o liniște ciudată. Poate că nu voi afla niciodată unde am greșit cu adevărat. Poate că nu voi primi niciodată iertarea Anei sau răspunsurile pe care le caut. Dar știu că Maria merită tot ce e mai bun și că dragostea mea pentru ea nu va fi niciodată umbrită de greșelile trecutului.

Uneori mă întreb: oare putem repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi? Sau trebuie să învățăm să iubim printre cioburi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?