O lună după naștere: Când tăcerea devine strigăt

— Irina, ai mâncat azi? întreb, încercând să-mi ascund vocea tremurată în timp ce mă descalț la ușă. Miroase a lapte praf și a scutece neschimbate. E liniște, prea multă liniște. Aud doar televizorul bâzâind în surdină și plânsul slab al lui Radu din dormitor.

Irina stă pe canapea, cu ochii pierduți în tavan. Nu răspunde. Nu mă privește. Mâinile îi tremură ușor, iar părul îi e prins neglijent. Înainte, când veneam acasă, mă întâmpina cu un zâmbet și o glumă despre cât de haotic fusese ziua. Acum, pare că nici nu mă vede.

— Irina, te rog… Spune-mi ceva. Orice.

Își strânge genunchii la piept și oftează. Mă apropii încet, ca să nu o sperii. Mă așez lângă ea. Simt că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

— Vlad, nu pot… Nu știu ce să spun. Mă simt… goală.

Îmi mușc buza. Nu știu cum să reacționez. La muncă, toți colegii mă felicitau pentru copil, îmi spuneau că urmează cea mai frumoasă perioadă din viață. Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu e să-ți vezi soția stingându-se încet, zi după zi.

— Hai să ieșim puțin la aer, îi propun. Poate ne plimbăm cu Radu prin parc.

— Nu vreau… Nu pot să ies din casă. Nu vreau să mă vadă nimeni așa.

Mă ridic frustrat și mă duc în bucătărie. În frigider e doar iaurt și niște resturi de ciorbă. Îmi amintesc cum gătea înainte: sarmale, plăcinte cu mere, tot felul de bunătăți. Acum abia dacă mănâncă ea ceva.

Sună telefonul. E mama mea.

— Vlad, ce faci? Cum e Irina? Să nu uiți să-i dai vitaminele! Și vezi că trebuie să stea la pat, să nu se agite!

— Mamă, nu știu ce să fac… Parcă nu mai e ea. Nu vorbește cu mine, nu vrea să iasă din casă…

— Lasă, dragul meu, toate femeile trec prin asta după naștere. O să-i treacă. Tu ai grijă de serviciu și las-o pe ea cu copilul.

Închid telefonul și simt cum mă sufoc de neputință. Oare chiar toate femeile trec prin asta? Sau e ceva mai grav?

Seara, când îl adormim pe Radu, încerc din nou să vorbesc cu Irina.

— Iri… Ți-e dor de serviciu? Poate ar trebui să chemăm pe cineva să te ajute prin casă…

— Nu vreau pe nimeni aici! Nimeni nu înțelege! Nimeni nu știe cum mă simt!

Vocea ei se rupe și începe să plângă în hohote. Îmi vine să plâng și eu, dar mă abțin. O iau în brațe, dar corpul ei e rigid ca o statuie.

— Vlad… Cred că nu sunt o mamă bună. Nu pot să-l iubesc pe Radu cum ar trebui…

Mă uit la ea șocat.

— Cum poți spune asta? Ești cea mai bună mamă! Doar că… poate ai nevoie de ajutor.

— Ajutor? De la cine? Toată lumea zice că trebuie să fiu fericită! Că am tot ce-mi doresc! Dar eu nu simt nimic… Doar oboseală și frică.

În acea noapte nu dorm deloc. O aud plimbându-se prin casă cu Radu în brațe, murmurând ceva printre lacrimi. Dimineața găsesc vasele nespălate și hainele împrăștiate peste tot. Sun la sora Irinei, Laura.

— Laura, trebuie să vii la noi. Irina nu e bine deloc.

Laura vine după-amiază și încearcă să o scoată din starea asta.

— Hai, Iri, hai să facem o plimbare până la piață! Îți iau florile preferate!

Irina refuză din nou. Laura mă trage deoparte:

— Vlad, cred că are depresie postnatală. Trebuie să mergeți la un psiholog.

Înghit în sec. În familia mea nu s-a vorbit niciodată despre psihologi sau depresie. Tata spunea mereu: „Noi suntem oameni puternici! Nu avem nevoie de doctori pentru suflet.”

Dar când văd privirea pierdută a Irinei, știu că trebuie să fac ceva.

După câteva zile de insistențe, acceptă să mergem la un specialist. La cabinet, Irina stă cu ochii în pământ și răspunde monosilabic la întrebări. Psihologul ne explică blând:

— Depresia postnatală e reală și foarte frecventă. Nu e vina nimănui. Aveți nevoie de sprijin și răbdare.

În drum spre casă, Irina îmi spune încet:

— Mi-e frică să nu te pierd… Mi-e frică să nu-l rănesc pe Radu fără să vreau…

O strâng de mână și îi promit că nu o las singură niciodată.

Lunile trec greu. Sunt zile când Irina pare că își revine: râde la glumele mele sau îl ține pe Radu în brațe cu dragoste. Alteori cade iar în tăcere și disperare. Familia noastră se clatină ca o barcă prinsă într-o furtună.

La serviciu sunt tot mai obosit și neatent. Șeful mă cheamă într-o zi:

— Vlad, ai probleme acasă? Dacă ai nevoie de timp liber, spune-mi!

Îi mulțumesc și plec rușinat. M-am simțit mereu obligat să fiu stâlpul familiei, dar acum simt că mă prăbușesc sub greutatea responsabilităților.

Într-o seară, după ce Radu adoarme liniștit pentru prima dată fără plâns isteric, Irina se uită la mine cu ochii umezi:

— Mulțumesc că n-ai renunțat la mine…

O iau în brațe și simt că poate există speranță.

Acum mă întreb: câte familii tac și suferă în spatele ușilor închise? De ce ne e atât de greu să cerem ajutor când sufletul nostru urlă după el?