O lecție amară la masa de prânz

— Vlad, unde ai fost ieri după-amiază?
Vocea mea răsună ca un tunet în bucătăria mică, plină de miros de cafea arsă și pâine prăjită. Vlad, fiul meu de șaisprezece ani, se oprește din mestecat și mă privește cu ochii lui cenușii, aceiași pe care îi avea mama lui. Ezită o clipă, apoi ridică din umeri, încercând să pară indiferent.

— Pe la Alex… am jucat FIFA, răspunde el, evitându-mi privirea.

Simt cum mi se strânge stomacul. Știu că minte. Diriginta m-a sunat ieri: „Domnule Popescu, Vlad nu a fost la ore. Nu e prima dată.” Am simțit atunci o furie mocnită, dar și o teamă pe care n-o pot descrie. Nu vreau ca băiatul meu să ajungă ca mine, să regrete ani pierduți.

— Vlad, nu mă minți. Știu că ai chiulit. Și nu e prima dată. Ce se întâmplă cu tine?

Tace. Își mușcă buza de jos și se uită pe geam, spre blocurile gri care ne înconjoară ca niște ziduri de închisoare. Într-un final, oftează:

— Nu-mi place la școală. E totul degeaba. Oricum nu contează ce fac…

Îmi vine să urlu. Să-i spun că totul contează, că fiecare alegere îl va urmări toată viața. Dar mă abțin. Îmi amintesc de tata, cum țipa la mine când luam note mici. Nu vreau să fiu ca el. Dar nici nu pot să-l las pe Vlad să se piardă.

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la toate variantele: să-l pedepsesc, să-i iau telefonul, să-l oblig să stea în casă. Dar știu că nu va funcționa. A doua zi dimineață, când îl văd cum își pune căștile și iese pe ușă fără să-și ia rămas bun, iau o decizie radicală.

După-amiază îl aștept acasă.

— Vlad, mâine nu mergi la școală. Mergi cu mine la restaurantul lui nea Gicu.

Se uită la mine ca și cum aș fi nebun.

— Ce? De ce?

— O să muncești acolo o săptămână. Să vezi cum e viața fără școală.

Protestează, țipă, trântește ușa camerei. Soția mea, Irina, mă privește cu ochi îngrijorați.

— Mihai, nu crezi că exagerezi? E doar un copil…

— Irina, dacă nu facem ceva acum, îl pierdem. Vrei să ajungă ca băieții ăia de stau toată ziua la colțul blocului?

Ea oftează și dă din cap a neputință.

A doua zi dimineață îl iau pe Vlad cu mine la restaurantul mic de la colțul străzii. Nea Gicu mă întâmpină cu un zâmbet larg:

— L-ai adus pe băiat? Bravo! Să vadă și el cum e munca adevărată!

Vlad stă bosumflat lângă tejghea. Primește un șorț murdar și o listă de sarcini: să spele vasele, să curețe mesele, să ducă gunoiul. La început face totul în silă, trântind farfuriile și oftând zgomotos. Clienții îl privesc cu milă sau cu amuzament.

După două zile îl văd schimbat: are mâinile roșii de la detergent, ochii obosiți și nu mai are chef de glume. Într-o pauză îl aud vorbind cu o chelneriță:

— Nu credeam că e așa greu… Parcă nici nu mai simt picioarele.

Ea râde:

— Asta e viața reală, puiule! Școala e floare la ureche pe lângă asta.

În seara celei de-a patra zile vine acasă și se prăbușește pe canapea.

— Tata… pot să mă întorc la școală?

Îl privesc lung. Vreau să fiu sigur că nu spune doar ce cred eu că vreau să aud.

— De ce?

— Pentru că… aici nu e viitorul meu. Și pentru că… m-am gândit că poate pot face mai mult decât să spăl vase toată viața.

Simt un nod în gât. Îl iau în brațe pentru prima dată după mult timp.

Dar povestea nu se termină aici. Când s-a aflat ce am făcut, au început discuțiile: vecinii au spus că sunt prea dur; mama Irinei m-a acuzat că traumatizez copilul; chiar și Irina a început să mă evite o vreme.

Într-o seară, după ce Vlad s-a culcat, Irina mi-a spus:

— Poate ai avut dreptate… dar mi-e teamă că l-ai rănit mai mult decât crezi.

Am rămas singur în bucătărie, cu gândurile mele și cu o întrebare care mă bântuie: Oare am făcut ceea ce trebuia? Sau am pierdut ceva mai important — încrederea fiului meu?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină disciplina și începe dragostea?