O găleată de roșii și o povară pe suflet

— Nu mai pot, Ilinca! Dacă mai vine mama ta cu încă o găleată de roșii stricate, jur că le arunc direct la gunoi!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, aburindă de la căldura verii și de la supărarea care mă apasă pe piept. Ilinca se uită la mine peste umărul ei, cu mâinile pline de zeamă roșie, încercând să curețe ce se mai poate din roșiile aduse de mama ei. Pe masă, găleata stă ca un simbol al tuturor frustrărilor noastre: roșii crăpate, moi, unele deja cu pete negre. Miroase a pământ și a ceva dulceag, aproape stricat.

— Nu fi nedrept, Mihai. Mama încearcă să ajute cum poate. Știi că nu are bani mulți și grădina e tot ce are.

— Dar nu vezi că ne aduce numai ce nu mai folosește nici ea? Roșiile astea nu-s pentru noi, Ilinca. Sunt pentru porci! Numai că noi n-avem porci!

Ilinca oftează și-și șterge fruntea cu dosul palmei. În colțul camerei, Vlad, băiatul nostru de doisprezece ani, stă cu ochii în telefon, absent la discuția noastră. Sau cel puțin așa cred.

— Hai să nu ne certăm iar din cauza mamei, zice Ilinca încet. Facem bulion din ce putem salva și restul le aruncăm. Nu-i mare lucru.

Dar pentru mine e mare lucru. E încă o dovadă că nu sunt ascultat în casa asta. Că tot ce spun e trecut cu vederea. Că soacra mea intră peste noi când vrea, cu gălețile ei pline de resturi și sfaturi nesolicitate.

— Mihai, mă auzi? întreabă Ilinca, văzând că nu răspund.

— Da, te aud. Dar nu mă asculți.

Tăcerea cade greu peste bucătărie. Mâinile mele tremură când iau o roșie moale și o arunc la gunoi. Mă gândesc la toate dățile când am înghițit în sec doar ca să nu stric atmosfera. La toate duminicile când mama-soacră venea cu borcane de murături care miroseau a mucegai sau cu sfaturi despre cum să-mi cresc copilul.

— Tata…

Vocea lui Vlad e slabă, aproape pierdută printre zgomotele din bucătărie.

— Ce-i, Vlad?

— Pot să merg la Alex? M-a chemat să stau la el azi…

— Nu acum, Vlad. Avem treabă aici. Ajut-o pe mama ta la roșii.

Vlad oftează și-și lasă telefonul pe masă. Îl văd cum se uită la noi cu ochi triști, dar nu zice nimic. Ilinca îi face semn să vină lângă ea și îi pune un cuțit mic în mână.

— Taie partea bună din roșiile astea, Vlad. Restul le punem deoparte.

Mă uit la băiatul meu și simt un nod în gât. Parcă nu-l mai recunosc. În ultima vreme e tot mai retras, tot mai tăcut. Nu mai râde ca înainte. Nu mai povestește nimic de la școală. Am pus totul pe seama vârstei — adolescența bate la ușă — dar ceva nu-mi dă pace.

În timp ce curățăm roșiile, Ilinca începe să povestească despre copilăria ei la țară: cum mergea cu bunica în grădină, cum culegea roșiile direct din tufă și le mânca pe loc, cu sare și pâine caldă. O ascult absent, gândindu-mă la cât de diferită e viața noastră acum. La cât de greu e să găsești un echilibru între trecut și prezent.

La un moment dat, Vlad scapă cuțitul pe jos și sare speriat.

— Ai pățit ceva? îl întreb.

— Nu… doar m-am tăiat puțin…

Ilinca îi ia mâna și vede o tăietură mică pe deget.

— Nu-i nimic grav, zice ea liniștită. Hai să-ți pun un plasture.

Dar eu văd altceva: mâinile lui tremură ușor și ochii îi fug în altă parte. Îl privesc atent și simt cum inima mi se strânge.

— Vlad, ești sigur că ești bine?

El dă din cap repede.

— Da… doar că…

Se oprește brusc și tace. Ilinca îl mângâie pe cap și îi zâmbește forțat.

— Poate e obosit. A stat mult pe telefon azi.

Nu spun nimic, dar hotărăsc să-l urmăresc mai atent.

Seara vine repede peste casa noastră mică din cartierul vechi al orașului. Roșiile au fost transformate într-un bulion gros care fierbe pe aragaz. Mirosul dulce-acrișor umple bucătăria și pentru câteva clipe uităm de toate supărările.

După cină, îl găsesc pe Vlad în camera lui, stând pe pat cu ochii în tavan.

— Vlad, hai să vorbim puțin.

Se ridică încet și mă privește cu teamă.

— Ce-ai pățit? De ce ești așa trist?

Ezită câteva secunde înainte să răspundă.

— Tata… la școală… băieții râd de mine că port haine vechi… Spun că miros a zarzavat… Azi mi-au aruncat ghiozdanul pe geam…

Simt cum mă lovește un val de furie și neputință. Îmi dau seama că am fost atât de prins în conflictele cu soacra și cu Ilinca încât n-am văzut prin ce trece copilul meu.

— De ce nu ne-ai spus?

— N-am vrut să vă supăr… Știu că vă certați mereu din cauza banilor… Și mama zice că trebuie să fim recunoscători pentru ce avem…

Mâinile îmi tremură când îl iau în brațe. Îmi dau seama cât de mult am greșit lăsând problemele mărunte să ne acapareze viețile.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate roșiile stricate care au ajuns simbolul frustrării mele și la copilul meu care suferă în tăcere. Dimineața devreme ies în grădină și privesc tufele de roșii ale soacrei peste gard. Miroase a pământ reavăn și a speranță nouă.

Când Ilinca se trezește, îi spun tot ce mi-a mărturisit Vlad. Plânge în tăcere și mă strânge de mână.

— Trebuie să fim mai atenți la el… Să-l ascultăm mai mult…

În ziua aceea mergem împreună la școală și vorbim cu dirigintele. Lucrurile nu se rezolvă peste noapte, dar Vlad începe să vorbească mai mult cu noi. Încercăm să-l ajutăm cum putem: îi cumpărăm haine noi din economiile noastre modeste, îl înscriem la un club sportiv unde își face prieteni noi.

Mama-soacră vine iar cu o găleată de roșii peste două săptămâni. De data asta o primesc altfel: îi mulțumesc sincer și îi spun că avem nevoie mai mare de timp împreună decât de legume prea coapte.

M-am întrebat mult timp dacă nu cumva am lăsat lucrurile mici să ne orbească față de cele mari. Oare câți dintre noi nu facem asta zi de zi? Oare câte „roșii stricate” purtăm în suflet fără să vedem adevărata problemă?