O găleată de roșii coapte și o lecție amară despre familie

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să tot primesc resturile altora! am izbucnit, trântind găleata cu roșii pe gresia din bucătărie. Zeama roșiilor prea coapte s-a prelins printre degete, lăsând urme roșii ca niște răni pe podea.

Soțul meu, Mihai, a tresărit și a încercat să mă liniștească:
— Hai, lasă, mama a vrut doar să ne ajute. Știi că la țară nu se aruncă nimic.

Dar eu nu mai puteam. De ani de zile, soacra mea, doamna Viorica, ne aducea tot ce-i prisosea din grădină: castraveți trecuți, ardei uscați de soare, mere viermănoase. Dar găleata asta de roșii aproape putrede a fost picătura care a umplut paharul. Mai ales că, în timp ce eu încercam să curăț bucătăria, fiul nostru, Radu, stătea în camera lui și tușea încet, încercând să nu mă audă.

— Mihai, nu vezi că nu e vorba doar de roșii? Nu vezi că mama ta nu ne respectă? Că pentru ea suntem mereu copiii care trebuie să primească ce rămâne?

Mihai a oftat și s-a uitat la mine cu ochii aceia obosiți pe care îi avea mereu după o zi lungă la serviciu.
— Sorina, nu e așa. Mama nu știe să-și arate altfel dragostea. Și nici noi nu stăm grozav cu banii…

Am simțit cum mă sufoc. De când Radu s-a îmbolnăvit de astm, fiecare zi era o luptă: cu medicii, cu lipsa banilor, cu grija pentru viitorul lui. Și acum, când aveam nevoie de sprijin real, primeam… roșii stricate.

În seara aceea, după ce Mihai s-a dus să-l adoarmă pe Radu, am rămas singură în bucătărie. Am început să curăț roșiile. Unele erau bune pe jumătate. Le-am tăiat partea stricată și am pus restul într-o cratiță. Am făcut un sos gros, amar și dulceag, care mirosea a vară trecută și a dezamăgire.

A doua zi dimineață, soacra mea a venit din nou. A intrat fără să bată la ușă, ca de obicei.
— Sărut-mâna, mamă! am spus eu, încercând să-mi ascund iritarea.
Ea s-a uitat la mine cu ochii ei mici și ageri.
— Ce-ai făcut cu roșiile?
— Am făcut sos pentru paste.
— Vezi? Nu se aruncă nimic! La țară așa am trăit toți. Voi, la oraș, sunteți prea mofturoși…

Mihai a încercat să schimbe subiectul:
— Mamă, Radu tușește tot mai rău. Poate ar trebui să-l ducem iar la doctor.
Soacra mea a dat din mână:
— E doar o răceală! Copiii mai tușesc. Să-i dai ceai de tei și miere.

Am simțit cum îmi urcă furia în gât.
— Nu e doar o răceală! Are astm! Are nevoie de tratament, nu de ceaiuri!

Viorica s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus o blasfemie.
— Pe vremea mea nu existau atâtea boli. Voi îi țineți prea mult în puf!

Mihai s-a retras în sufragerie. Eu am rămas singură cu soacra mea în bucătărie. Am simțit că trebuie să spun tot ce aveam pe suflet.
— Mamă Viorica, vă rog să mă ascultați. Știu că vreți să ajutați, dar uneori simt că nu ne vedeți cu adevărat problemele. Avem nevoie de sprijin real pentru Radu. Nu avem nevoie de resturi din grădină sau de sfaturi despre ceaiuri.

Ea s-a uitat la mine lung.
— Tu crezi că mie mi-a fost ușor? Am crescut trei copii singură după ce taică-su a murit. N-am avut bani nici de pâine uneori! Dar n-am cerut nimic la nimeni! Am muncit pământul și am dat din puținul meu tuturor!

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Poate că nu era vina ei. Poate că fiecare dăruiește ce știe și cum poate. Dar eu aveam nevoie de altceva.

În zilele următoare, tensiunea a plutit în aer ca un nor greu. Mihai era prins între noi două ca într-o menghină. Radu tușea tot mai tare și eu nu mai aveam bani pentru inhalatorul lui.

Într-o seară, l-am găsit pe Mihai stând pe întuneric în bucătărie.
— Ce facem dacă nu mai avem bani pentru medicamente? m-a întrebat el încet.
Am început să plâng fără rușine.
— Nu știu… Poate vindem ceva… Poate cerem ajutor…

A doua zi dimineață, Viorica a venit din nou. De data asta nu avea găleată cu roșii. Avea o pungă mică cu bani strânși din pensia ei mică.
— Pentru Radu… Să-i luați ce-i trebuie la farmacie…

Am rămas fără cuvinte. Am luat banii cu mâinile tremurânde și am simțit pentru prima dată că gestul ei vine din inimă și nu din obișnuință.

Seara aceea am petrecut-o toți trei lângă patul lui Radu. Am mâncat paste cu sosul făcut din roșiile acelea aproape stricate și am râs împreună pentru prima dată după mult timp.

Poate că uneori primim ceea ce credem că nu ne folosește — resturi, sfaturi vechi sau iubire exprimată stângaci — dar poate tocmai acolo se ascunde adevărata valoare a familiei.

Mă întreb: câți dintre noi știm să vedem dincolo de aparențe? Câți știm să cerem ajutor fără rușine sau să-l oferim fără judecată?