O faptă bună care a adus furtună: Povestea mea cu Maria din Gara de Nord

— Nu mai am nimic, domnule. Nici măcar un ceai cald, îmi șoptește Maria, cu ochii ei mari și obosiți, în timp ce-și strânge paltonul vechi pe lângă trupul firav. E ora șapte dimineața, iar Gara de Nord forfotește de oameni grăbiți, fiecare cu povara lui. Eu mă opresc, ca în fiecare zi, să-i dau câțiva lei. Dar azi simt că nu e destul.

— Haideți cu mine la covrigărie, îi spun. Vreau să vă iau ceva cald de mâncare.

Maria mă privește neîncrezătoare, apoi zâmbește slab și mă urmează. În timp ce stăm la coadă, simt privirile celorlalți lipite de noi — un bărbat la costum și o femeie cu haine ponosite, două lumi care nu ar trebui să se atingă. Mă prefac că nu observ.

— Ce vă place? întreb.

— Orice… Nu-mi amintesc când am mâncat ultima dată ceva cald.

Comand două plăcinte cu brânză și două ceaiuri. Plătesc și îi întind pachetul. Maria îmi mulțumește cu ochii în lacrimi.

— Să vă dea Dumnezeu sănătate, domnule! Nici nu știți cât contează…

În acel moment, o voce stridentă răsună din spatele meu:

— De ce i-ați luat plăcinte cu brânză? Nu vedeți că poate are intoleranță la lactoză? Sau poate ține post! De ce nu ați întrebat-o?

Mă întorc surprins. O femeie în vârstă, cu o sacoșă plină de cumpărături, mă privește acuzator. Alți doi oameni se opresc și dau din cap dezaprobator.

— Am întrebat-o ce vrea… am vrut doar să ajut, bâigui eu.

— Așa ajutați dumneavoastră? Fără să vă gândiți? Poate nu are nevoie de milă, ci de un loc de muncă! continuă femeia.

Maria se strânge și mai tare în paltonul ei. O văd cum își ascunde fața rușinată. Mă simt ca un copil prins cu minciuna.

— Nu e vina lui, doamnă, intervine Maria cu voce stinsă. Eu am acceptat… Mi-e foame.

Femeia oftează teatral și pleacă bombănind. Ceilalți se risipesc încet, dar simt încă privirile lor grele pe umerii mei. Îi întind Mariei ceaiul și încerc să zâmbesc.

— Să nu-i băgați în seamă… Oamenii vorbesc mult.

— Sunt obișnuită, domnule. Dar dumneavoastră nu meritați asta. Ați vrut doar să faceți un bine.

Merg spre birou cu sufletul greu. Întreaga zi mă urmărește scena aceea. La prânz, îi povestesc soției mele, Elena.

— Ai făcut bine că ai ajutat-o, dar… poate că femeia aceea avea dreptate într-un fel. Poate ar trebui să te implici altfel. Să ajuți mai profund.

— Cum? Să-i găsesc un loc de muncă? Cine angajează o femeie fără acte, fără adăpost?

Elena oftează. — Știu că e greu… Dar uneori gesturile mici nu schimbă nimic pe termen lung.

Mă simt prins între două lumi: una în care fiecare gest contează și alta în care orice ai face e prea puțin sau greșit interpretat. În seara aceea mă întorc la gară. Maria nu mai e acolo. În locul ei stau doi bărbați tineri care cerșesc agresiv.

— Pe Maria ați văzut-o? întreb.

Unul ridică din umeri: — A venit poliția azi-dimineață. Au luat-o… Ziceau că deranjează imaginea orașului.

Mă lovește un val de neputință. M-am gândit că poate aș fi putut face mai mult — să-i caut un adăpost, să vorbesc cu cineva de la primărie. Dar cine sunt eu să schimb lumea?

Seara, la cină, fiica mea Ana mă întreabă:

— Tata, tu crezi că oamenii fără casă sunt vinovați pentru ce li se întâmplă?

Rămân pe gânduri. — Nu știu, Ana… Cred că uneori viața e nedreaptă și noi judecăm prea ușor.

Noaptea visez privirea Mariei și vocea acelei femei din gară. Mă trezesc cu sentimentul că orice faptă bună poate fi răsturnată de prejudecățile celor din jur.

A doua zi mă duc iar la gară. Maria nu s-a întors. Merg la centrul social din apropiere și întreb de ea. Nimeni nu știe nimic. Mă simt vinovat că am dispărut din viața ei la fel de repede cum am apărut.

În zilele următoare încerc să ajut altfel: donez haine, vorbesc cu voluntari, încerc să organizez o campanie la birou pentru oamenii fără adăpost. Dar mereu mă gândesc la Maria și la privirea ei recunoscătoare amestecată cu rușine.

Poate că nu există un mod perfect de a ajuta. Poate că fiecare gest contează doar dacă e făcut cu inimă curată și fără așteptări. Sau poate că societatea noastră e atât de obișnuită să judece încât uităm să vedem omul din spatele poveștii sale.

Oare câte fapte bune se pierd zilnic printre prejudecățile noastre? Și câte Marii dispar fără urmă pentru că nu știm sau nu vrem să le vedem cu adevărat?