O decizie care m-a rupt: Povestea Anei din Ferentari

— Mamă, mi-e foame… vocea lui Vlad, băiatul meu cel mic, răsuna în camera îngustă, cu pereți scorojiți. Era a treia seară la rând când nu aveam ce să le pun pe masă. Mă uitam la Maria, fiica mea de zece ani, cum își strângea genunchii la piept, încercând să-și ignore stomacul gol. M-am ridicat încet de pe scaunul șubred și am deschis frigiderul: doar o sticlă cu apă și o bucată de margarină veche. Am simțit cum mă sufocă rușinea și neputința.

— Ana, trebuie să faci ceva! mi-am spus în gând. Nu mai puteam aștepta ajutorul care nu venea niciodată la timp. Alocația copiilor abia ajungea pentru chirie și facturi. De la serviciu mă dăduseră afară când s-a închis fabrica de confecții. De atunci, tot încerc să găsesc ceva stabil, dar cine mai angajează o femeie trecută de patruzeci de ani, fără pile și fără noroc?

În acea seară, am ieșit pe stradă, cu inima bătându-mi nebunește. Am trecut pe lângă magazinul alimentar de la colț, unde vânzătoarea, doamna Lenuța, mă privea mereu cu milă. Am intrat, cu pași mici.

— Bună seara, Ana! Ce faci? Nu te-am mai văzut de mult pe aici…

— Bună seara… am șoptit. Aș vrea… dacă se poate… să-mi dați pe datorie niște pâine și ceva salam. Copiii n-au mâncat nimic azi.

Doamna Lenuța s-a uitat lung la mine, apoi a oftat.

— Ana, știi că te-am mai ajutat și luna trecută. Și încă n-ai adus banii…

Mi-am simțit obrajii arzând. M-am uitat în jos, rușinată.

— Știu… dar promit că aduc săptămâna viitoare. Am găsit ceva de muncă la curățenie, la blocul vecin.

A ezitat o clipă, apoi mi-a întins două pâini și un baton de salam.

— Să nu uiți ce-ai promis, Ana. Și ai grijă de copii.

Am ieșit cu sacoșa strânsă la piept, simțindu-mă mică și murdară. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Cum am ajuns aici? Unde am greșit? Când eram mică, mama îmi spunea că dacă muncești cinstit și nu-ți bați joc de oameni, n-o să-ți lipsească nimic. Dar viața nu e ca în povești.

Când am intrat în casă, copiii au sărit spre mine.

— Avem mâncare? a întrebat Maria cu ochii mari.

— Da, iubita mea. Azi mâncăm toți împreună.

Le-am făcut sandvișuri simple și i-am privit cum mănâncă lacomi. În acele clipe, orice urmă de rușine s-a topit în fața bucuriei lor. Dar știam că nu pot trăi mereu așa — din datorii și promisiuni.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe sora mea, Elena. Nu mai vorbisem de luni bune; ne certaserăm după moartea mamei din cauza moștenirii — o garsonieră pe care ea a vândut-o fără să mă întrebe.

— Ce vrei? a răspuns rece.

— Elena… am nevoie de ajutor. Copiii n-au ce mânca. Poți să mă ajuți cu ceva?

A tăcut câteva secunde.

— Ana, știi bine că eu am rate la bancă și abia mă descurc cu ai mei…

— Te rog… măcar un împrumut mic…

— Nu pot. Îmi pare rău.

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit trădată și singură ca niciodată. În acea zi am decis că nu mai pot conta pe nimeni. Trebuia să mă ridic singură.

Am început să bat din ușă în ușă prin blocuri: „Bună ziua, aveți nevoie de cineva la curățenie? Pot spăla scări, geamuri… orice.” Unii mă priveau cu dispreț sau mă refuzau politicos. Alții îmi dădeau câte zece lei pentru o oră de muncă grea. Seara veneam acasă obosită până la epuizare, dar cu câteva bancnote mototolite în buzunar și cu speranța că mâine va fi mai bine.

Într-o zi, Maria a venit acasă plângând:

— Mamă, colegele râd de mine că port aceleași haine mereu… Spun că miros urât…

Mi s-a rupt sufletul. Am luat-o în brațe și i-am promis că o să fac tot ce pot ca să nu-i mai fie rușine niciodată.

Au trecut luni de zile așa — muncind din greu pentru fiecare leu, evitând privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri: „Uite-o pe Ana aia săraca…” Dar copiii mei au început să zâmbească din nou. Vlad a luat premiul II la școală, iar Maria a câștigat un concurs de desen.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe amândoi, m-am uitat lung la tavanul scorojit și m-am întrebat: Oare cât poate duce un om până se frânge? Cât valorează demnitatea când copiii tăi plâng de foame?

Poate că nu sunt o mamă perfectă și poate că lumea mă judecă pentru alegerile mele. Dar știu sigur că dragostea pentru copiii mei e mai puternică decât orice rușine sau disperare.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E rușinea mai grea decât foamea? Sau dragostea pentru familie justifică orice sacrificiu?