O clipă de neatenție: Cum vecina mea m-a salvat de propria familie

— Mamă, trebuie să semnezi aici, e doar o formalitate, spuse Irina, fiica mea cea mare, în timp ce îmi împingea un teanc de hârtii sub nas. Ochii ei, altădată blânzi, păreau acum reci, calculați. Lângă ea, soțul ei, Doru, își freca mâinile, nerăbdător. Simțeam un nod în gât, dar nu voiam să par suspicioasă. Am luat stiloul, dar mâna îmi tremura.

— Ce e asta, Irina? am întrebat încet, încercând să-mi ascund teama.

— Nimic important, mamă, doar niște acte pentru bancă. Știi că vrem să-ți renovăm casa, să fie mai bine pentru tine, a intervenit și fiica mea cea mică, Ana, care nu mă vizitase de luni de zile. Soțul ei, Costel, stătea cu ochii în telefon, dar am simțit că ascultă fiecare cuvânt.

Am privit pe fereastră. Ploua mărunt, iar lumina felinarului din fața casei se reflecta în bălțile de pe trotuar. În acea clipă, am văzut-o pe doamna Stanciu, vecina mea de peste drum, care mă saluta mereu cu zâmbetul pe buze. Mi-a venit să plâng, dar m-am abținut.

— Nu semnez nimic până nu citesc, am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Irina a oftat, iar Doru a ridicat tonul:

— Mamă, nu ai încredere în noi? Chiar așa am ajuns?

M-am simțit mică, neputincioasă. În mintea mea, se derulau amintiri cu fetele mele mici, alergând prin curte, râzând, cerându-mi înghețată. Cum am ajuns aici, să mă tem de propriii mei copii?

După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie, cu actele pe masă. Am încercat să citesc, dar literele dansau în fața ochilor. Am simțit o durere surdă în piept și am început să plâng în hohote. Nu știam ce să fac. Să sun la poliție? Să vorbesc cu cineva? Dar cui să-i pese?

A doua zi dimineață, doamna Stanciu a venit la poartă cu o plăcintă caldă.

— Bună dimineața, Marioara! Ce față ai, dragă, nu ai dormit bine?

Am izbucnit în plâns. Nu am mai putut să mă abțin. I-am povestit totul, rușinată, cu vocea tremurândă. Ea m-a ascultat răbdătoare, apoi a spus:

— Marioara, nu semna nimic până nu te consulți cu cineva de încredere. Știi că băiatul meu, Paul, e avocat. Vrei să-l chem să se uite pe acte?

Am dat din cap, rușinată că am ajuns să cer ajutorul unei vecine, nu al familiei mele. Paul a venit în acea după-amiază. A răsfoit actele, iar fața i s-a întunecat.

— Doamnă Marioara, dacă semnați astea, le dați fetelor și ginerilor dreptul să vândă casa fără acordul dumneavoastră. Practic, rămâneți pe drumuri.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am început să tremur. Paul a pus mâna pe telefon și le-a sunat pe fete. Le-a spus că știe ce încearcă să facă și că, dacă mai încearcă să mă preseze, va anunța autoritățile.

În seara aceea, Irina a venit singură, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, nu știu ce a fost în capul meu. Doru m-a convins că e mai bine așa, că tu nu te mai descurci singură și că ar fi mai bine să vindem casa și să te mutăm la noi. Dar nu am vrut să te rănesc…

Am privit-o în ochi. Am văzut acolo frica, rușinea, dar și regretul. Am plâns amândouă, strânse în brațe, ca pe vremuri. Ana nu a mai venit, dar mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită acum.”

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Doamna Stanciu vine zilnic la cafea, iar Paul mă ajută cu actele. Fetele nu mă mai vizitează la fel de des, dar măcar știu că nu mai pot profita de mine. Am învățat că uneori, familia nu e cea care îți sare prima în ajutor. Că uneori, străinii îți devin sprijin atunci când ai cea mai mare nevoie.

Mă întreb adesea: cum am ajuns să mă tem de propriii mei copii? Oare câți bătrâni din România trec prin ce am trecut eu, fără să aibă norocul să fie salvați de o vecină cu suflet mare? Voi ce ați face în locul meu?