O ceartă care mi-a furat nepotul: Mărturia unei bunici din România

— Nu mai vreau să te văd niciodată în casa mea! Ți-am spus de atâtea ori să nu te bagi în creșterea copilului meu!

Cuvintele Anei, fiica mea, au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Pe masa dintre noi, jucăria preferată a lui Vlad, nepotul meu de cinci ani, zăcea uitată. Simțeam cum inima mi se strânge, iar lacrimile îmi ardeau obrajii.

— Ana, nu am vrut decât să te ajut… am șoptit, dar vocea mea s-a pierdut în ecoul furiei ei.

— Nu! Mereu ai impresia că tu știi mai bine! Mereu trebuie să fie ca tine! Nu mai suport! Să nu mai vii aici!

Apoi a urmat liniștea. O liniște grea, apăsătoare, care a umplut fiecare colț al casei. Am ieșit încet, fără să mă uit înapoi. Pe scări, pașii mei răsunau goi. M-am oprit la ușă și am privit spre geamul unde știam că Vlad mă privește de obicei când plec. Dar acum nu era nimeni acolo.

Așa a început totul. O ceartă banală, pornită de la faptul că i-am spus Anei că Vlad ar trebui să doarmă la prânz, că e prea obosit și devine agitat. Ea s-a simțit atacată, ca și cum i-aș fi contestat capacitatea de mamă. Poate că am fost prea insistentă, poate că am ridicat tonul. Dar niciodată nu mi-am imaginat că va ajunge să mă alunge din viața lor.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Am încercat să o sun, să-i scriu mesaje, să-i spun cât îmi lipsesc ei amândoi. Niciun răspuns. Am mers la grădiniță, sperând să-l văd pe Vlad măcar pentru câteva minute. Educatoarea m-a privit cu milă și mi-a spus că Ana a interzis oricui să-mi permită accesul.

M-am întors acasă și m-am prăbușit pe canapea. Casa era pustie fără râsetele lui Vlad, fără pașii lui mici alergând prin holuri. M-am uitat la fotografiile de pe perete — Ana la serbare, Vlad la botez, noi toți împreună la mare. Cum am ajuns aici? Unde am greșit?

Soțul meu, Ion, a încercat să mă consoleze:

— O să-i treacă, Marioara. Știi cum e Ana, se aprinde repede. Dă-i timp.

Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Nimic nu s-a schimbat. La fiecare sărbătoare, la fiecare aniversare, simțeam o durere surdă în piept. Mergeam la biserică și mă rugam pentru iertare și împăcare. Dar răspunsul nu venea.

Vecina mea, Doamna Stancu, m-a văzut într-o zi plângând pe bancă în fața blocului:

— Marioara, nu poți lăsa lucrurile așa! Du-te la ea acasă, stai la ușă dacă trebuie! Un copil are nevoie de bunica lui!

Am ascultat-o și într-o după-amiază ploioasă am mers din nou la Ana. Am stat în fața ușii cu un cozonac cald și o jucărie pentru Vlad. Am bătut timid.

Ușa s-a deschis doar cât să-i văd ochii roșii de plâns.

— Te rog… vreau doar să-l văd pe Vlad.

— Nu se poate. Încă nu sunt pregătită să te iert.

Ușa s-a închis încet. Am rămas acolo câteva minute, cu ploaia curgându-mi pe față amestecată cu lacrimile mele.

În fiecare zi mă întreb dacă am fost o mamă prea autoritară sau dacă Ana pur și simplu nu poate accepta ajutorul meu. Îmi amintesc cum era când era mică — mereu încăpățânată, mereu dornică să-și dovedească independența. Poate că eu nu am știut să-i dau spațiu.

Au trecut aproape doi ani de atunci. Vlad a crescut fără mine lângă el. L-am văzut doar din întâmplare, pe stradă, ținând-o de mână pe Ana. A crescut mult, dar ochii lui mari și curioși sunt la fel ca ai tatălui lui.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Ana. Era scurtă:

„Mama,
Încerc să te iert, dar încă doare tot ce s-a spus atunci. Vlad întreabă uneori de tine. Poate într-o zi vom putea sta din nou la aceeași masă.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acele rânduri. Poate că există speranță. Poate că timpul va vindeca rănile.

Dar până atunci trăiesc cu dorul și cu vina. Merg prin parc și privesc copiii jucându-se, întrebându-mă dacă și Vlad se dă în leagăn sau dacă îi place înghețata de vanilie ca altădată.

Multe nopți mă trezesc din somn cu gândul: oare ce simte Vlad? Oare mă va mai recunoaște când ne vom revedea? Și dacă da… va putea el să mă ierte pentru absența mea?

Uneori mă întreb: cât de mult poate greși un părinte înainte ca totul să se rupă? Și dacă dragostea e atât de mare… poate ea repara ceea ce orgoliul a distrus?

Voi ce ați face în locul meu? Credeți că există cale de împăcare sau unele răni rămân pentru totdeauna deschise?