O Casă, O Viață: Povestea Mea Printre Ziduri de Dorință și Sacrificiu

— Nu pot să cred că iar ai uitat să aduci cuiele, Ilinca! Am nevoie de ele ACUM, nu mâine!
Vocea mea răsună printre pereții goi ai casei pe care o ridicăm de zece ani. Ilinca mă privește cu ochii ei obosiți, dar nu spune nimic. Știu că am exagerat, dar oboseala și frustrarea mă apasă ca o lespede pe piept.

E primăvară în satul nostru din Apuseni, iar noroiul se lipește de bocancii mei ca amintirile de suflet. Fiecare cărămidă pusă aici a fost un vis, fiecare grindă — o promisiune că vom avea, într-o zi, liniștea noastră. Am muncit cot la cot cu Ilinca, uneori și cu Vlad, fiul nostru, când venea acasă din Cluj. Dar azi e altfel. Azi Vlad vine acasă după aproape un an. Și simt în aer ceva greu, ca înainte de furtună.

— Tata, mamă, trebuie să vorbim.
Vlad intră pe ușă cu un zâmbet strâmb și ochii lui albaștri — ai mei — plini de ceva ce nu pot citi. Ilinca lasă jos găleata cu apă și se șterge pe mâini de șorțul murdar. Eu rămân nemișcat, cu ciocanul în mână.

— Ce s-a întâmplat? întreb, încercând să par calm.

— Am primit o ofertă de muncă în București. Una bună. Dar… nu pot să accept fără să vă spun ceva important.

Ilinca oftează adânc. Știu ce gândește: „Iar pleacă.” Dar Vlad continuă:

— Mi-au propus să mă mut acolo definitiv. Și… vreau să vă propun ceva. Să vindem casa asta și să veniți cu mine la oraș. Să nu mai trudiți aici degeaba.

Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Casa asta e viața mea! Cum să o vând? Cum să las tot ce am clădit cu mâinile mele?

— Vlad, tu glumești? întreb printre dinți.

— Nu glumesc, tata. Vreau să fim împreună. Să nu mai fiți singuri aici, la capătul lumii. Să aveți parte de confort, de spitale bune… De ce vă chinuiți?

Ilinca tace. O văd cum își frânge mâinile. Eu simt cum mi se strânge inima.

— Vlad, casa asta e tot ce avem! Aici ne-am pus sufletul! Nu pot… nu pot să o las!

— Tata, tu nu vezi că te distrugi? Că mama abia mai poate ridica o găleată? Pentru ce? Pentru niște ziduri?

— Nu sunt doar niște ziduri! Sunt amintirile noastre! Sunt visele noastre!

Vlad oftează și se uită la mama lui:

— Mamă, tu ce zici?

Ilinca mă privește lung. În ochii ei văd oboseală, dar și dorința de a fi aproape de copilul nostru.

— Poate are dreptate Vlad… Poate am obosit prea mult aici…

Mă simt trădat. Mâinile îmi tremură pe ciocan.

— Voi chiar vreți să plecăm? Să lăsăm totul?

— Nu vreau să te pierd, tata! Nu vreau să te găsesc într-o zi căzut pe lângă casă! Vreau să fim împreună!

Mă așez pe scaunul vechi din bucătărie. Privesc pe geam la dealurile verzi, la pomii plantați cu Vlad când era mic. Îmi amintesc cum alergam după el prin noroi, cum râdea Ilinca când ne murdăream până la genunchi.

— Vlad… tu nu înțelegi… Aici e viața noastră. Aici am plâns și am râs. Cum să vând toate astea?

— Tata… viața e mai mult decât o casă. E despre noi trei.

Noaptea cade peste sat ca o pătură grea. Ilinca plânge încet în pat. Eu stau la masa din bucătărie și mă uit la planurile casei desenate cu mâna tremurândă acum zece ani.

A doua zi, satul forfotește de zvonuri: „Casa lui Dinu se vinde!” Vecinii vin pe rând să întrebe dacă e adevărat.

— Dinu, chiar pleci? mă întreabă nea Petru.

— Nu știu… răspund încet.

În zilele următoare, discuțiile cu Vlad devin tot mai aprinse.

— Tata, gândește-te la viitor! La sănătatea voastră!

— Vlad, viitorul meu e aici! Nu mă regăsesc între betoane!

Ilinca încearcă să ne împace:

— Poate putem păstra casa și să venim doar vara…

Dar Vlad insistă:

— Nu are rost să țineți două vieți în două locuri! Decideți!

Într-o seară, după ce Vlad pleacă la Cluj pentru câteva zile, Ilinca mă ia de mână:

— Dinu… poate ar trebui să-l ascultăm pe Vlad. Poate merităm și noi puțină liniște…

O privesc lung. Îmi dau seama cât a suferit pentru visul meu. Cât s-a sacrificat pentru ca eu să am „casa perfectă”.

Câteva zile nu dorm deloc. Merg prin camerele goale ale casei și ating pereții reci. Fiecare crăpătură îmi spune o poveste: „Aici ai râs cu Ilinca”, „Aici l-ai certat pe Vlad când a spart geamul”, „Aici ai visat la bătrânețea ta”.

Când Vlad revine, îl găsesc în curte privind spre dealuri.

— Vlad… dacă asta vrei tu… dacă asta vrea mama ta… vom vinde casa.

Vlad mă îmbrățișează strâns. Simt lacrimile lui pe umărul meu.

— Tata… îți promit că nu vei regreta!

Dar eu știu că voi regreta mereu ceva: rădăcinile mele rămân aici, în pământul ăsta plin de noroi și amintiri.

Acum stau într-un apartament mic din București și privesc pe geam la blocurile gri. Ilinca zâmbește mai des — are aproape tot ce-i trebuie. Vlad vine des pe la noi. Dar eu încă visez la dealurile verzi și la casa noastră din Apuseni.

Mă întreb uneori: oare am făcut bine? Oare fericirea înseamnă să fii aproape de cei dragi sau să rămâi acolo unde ți-ai lăsat sufletul? Voi ce ați fi ales?