O cameră, patru generații – Mărturisirea unei bunici

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Mirelei răsună ca un ecou spart în camera noastră înghesuită, în timp ce încerca să-l liniștească pe cel mic, care plângea neîncetat. Eu stăteam pe marginea patului vechi, cu mâinile în poală, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în inimă.

Mă numesc Ecaterina și am 67 de ani. De șapte ani împart aceeași cameră cu fiul meu, Sorin, nora mea, Mirela, și cei trei nepoți: Darius, Ana și micuța Ilinca. Acum, Mirela e însărcinată din nou. Pereții subțiri ai camerei noastre dintr-un bloc vechi din Ploiești au auzit toate certurile, toate suspinele și toate rugăciunile mele tăcute.

În seara asta, Sorin a venit târziu acasă, mirosind a bere și a dezamăgire. Mirela l-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns:

— Sorin, iar ai cheltuit banii pe prostii? Copiii n-au lapte pentru dimineață!

El a ridicat din umeri, evitând privirea ei:

— Lasă-mă, Mirela! M-am săturat să aud mereu aceleași reproșuri. O să mă descurc eu cumva.

Am simțit cum îmi crește furia în piept. M-am ridicat încet și am spus cu voce tremurată:

— Sorine, tu nu vezi că ne sufocăm aici? Că nu mai avem nici ce pune pe masă? Copiii tăi nu merită viața asta!

El s-a uitat la mine cu ochi goi, obosiți:

— Mamă, tu mereu ai avut pretenții prea mari de la mine. N-am fost niciodată destul de bun pentru tine.

M-am prăbușit pe scaun, simțind că mă lasă puterile. Mi-am amintit de vremurile când era mic și promitea că va avea grijă de mine la bătrânețe. Acum, eu sunt cea care ține familia pe umeri.

Dimineața următoare m-a găsit făcând ceai la reșoul vechi. Darius s-a trezit primul și m-a întrebat cu voce somnoroasă:

— Bunico, azi avem pâine?

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am dat din cap și i-am întins o felie subțire, încercând să ascund cât de puțin era de fapt.

În timp ce copiii se pregăteau pentru școală, Mirela s-a apropiat de mine:

— Nu mai pot să stau așa, mamă. Dacă nu se schimbă nimic, plec cu copiii la mama în sat. Nu mai suport să trăiesc în mizeria asta.

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Știu că ți-e greu. Dar dacă pleci, ce se va alege de Sorin? Și eu? Cum să rămân singură?

Ea s-a desprins brusc:

— Dar eu? Eu cum să mai trăiesc așa? Tu mă vezi pe mine?

Am rămas singură în cameră câteva minute bune. M-am uitat la poza veche cu soțul meu, Ion, care a murit acum zece ani. El ar fi știut ce să facă. Eu doar încerc să țin totul laolaltă, dar simt că mă destram pe dinăuntru.

Seara, după ce copiii au adormit înghesuiți pe salteaua veche, l-am găsit pe Sorin pe balconul minuscul, fumând și privind în gol.

— Sorine — am spus încet — te rog, fă ceva. Gândește-te la copiii tăi. La Mirela. La mine.

El a oftat adânc:

— Mamă, nu știu ce să fac. Am încercat peste tot să-mi găsesc un loc de muncă mai bun. Nimeni nu mă vrea. Toți zic că-s prea bătrân sau prea prost pregătit.

L-am privit cu milă și furie amestecate:

— Dar tu nici nu te zbați destul! Te-ai obișnuit să te plângi și să aștepți să-ți pice ceva din cer!

A aruncat țigara peste balustradă și a intrat înapoi în cameră fără să spună nimic.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Mirela vorbea tot mai des despre plecare. Copiii simțeau atmosfera apăsătoare și deveneau tot mai retrași. Eu încercam să le fiu sprijin tuturor, dar simțeam că mă sufoc.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la primărie: urma să fim evacuați pentru neplata chiriei. Am simțit că lumea se prăbușește peste mine. Am strâns toți banii pe care îi aveam — câteva bancnote mototolite — și am mers la primar să-l rog să ne mai lase măcar o lună.

— Doamnă Ecaterina — mi-a spus el cu voce blândă — știu că vă e greu. Dar nu pot face nimic fără bani.

Am ieșit din biroul lui cu ochii în lacrimi și genunchii moi.

Acasă, le-am spus tuturor adevărul. Mirela a început să plângă în hohote:

— Gata! Plec! Nu-mi pasă unde ajungem, dar nu mai pot!

Sorin s-a ridicat brusc:

— Dacă pleci, nu te mai întorci! — a urlat el.

Copiii s-au strâns speriați lângă mine.

Atunci am izbucnit:

— Ajunge! Toată viața mea am tras pentru voi! Am muncit la fabrică până mi-au crăpat mâinile! Am rămas văduvă și v-am crescut singură! Acum trebuie să vă omor între voi? Să văd cum vă distrugeți familia?

Toți au tăcut. În acea liniște apăsătoare am simțit pentru prima dată că nu mai pot duce totul singură.

În noaptea aceea m-am rugat ca niciodată până atunci. Am cerut putere să rezist sau curaj să-i las pe fiecare să-și poarte crucea.

A doua zi dimineață am făcut cafea pentru toți și am spus răspicat:

— De azi înainte fiecare își caută de lucru sau găsește o soluție. Eu nu mai pot fi stâlpul casei pentru toată lumea. Dacă nu ne ajutăm unii pe alții, ne pierdem ca familie.

Au urmat zile grele, dar ceva s-a schimbat. Sorin a început să caute zilnic de muncă; Mirela a sunat la rude pentru ajutor; copiii au devenit mai uniți ca niciodată.

Nu știu cât vom rezista sau dacă vom reuși să ieșim din impas. Dar știu că nu mai pot duce singură povara tuturor.

Oare cât poate duce o mamă și o bunică înainte ca dragostea să nu mai fie de ajuns? Când e momentul să-i lași pe cei dragi să-și poarte singuri greutățile?