Numele care ne-a despărțit: Povestea unei mame și a fiicei ei în lumea aparențelor

— Nu pot să cred, Irina! Chiar ai dat atâția bani pe o rochiță pentru un bebeluș de șase săptămâni?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Țineam în brațe cutia cu logo-ul auriu, iar în sufletul meu se amestecau mândria și rușinea.
— E fiica mea, mamă. Vreau să aibă tot ce n-am avut eu niciodată.
— Dar nu vezi că lumea râde de tine? Ce rost are să-i dai un nume ca „Daria-Sofia” și să o îmbraci ca pe o păpușă de vitrină? Ești tot din cartierul ăsta, nu din reviste!

Am simțit cum mi se strânge inima. De când am rămas însărcinată, totul s-a schimbat. Nu doar corpul meu, ci și felul în care mă vedeam. Am crescut într-un bloc vechi din Drumul Taberei, cu haine la mâna a doua și vise mici. Dar când am aflat că port în mine o viață nouă, am jurat că fiica mea nu va cunoaște lipsurile mele.

Soțul meu, Vlad, mă privea tăcut de la masă. El nu spunea niciodată nimic când venea vorba de cheltuieli, dar îi vedeam ochii obosiți după turele duble la service. Într-o seară, când Daria-Sofia dormea liniștită în pătuțul ei alb cu baldachin roz pudrat, Vlad a oftat adânc:
— Irina, poate ar trebui să ne mai temperăm… Nu vreau să-i lipsească nimic Dar nici nu vreau să ne pierdem pe drum.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să recunosc, dar fiecare comandă online era ca o promisiune către copilul din mine: „Nu vei fi niciodată ca mine.”

Când am postat prima poză cu Daria-Sofia pe Facebook, îmbrăcată într-o salopetă scumpă, au început mesajele. Unele prietene m-au felicitat, dar altele au râs:
— Ce nume e ăsta? Parcă-i de prin telenovele!
— Să vezi când o să crească și n-o să-i pese de hainele astea…

Am încercat să nu le bag în seamă. Dar apoi au început discuțiile la bloc. Vecina de la trei, tanti Vali, a bătut într-o zi la ușă cu un zâmbet fals:
— Să-ți trăiască fetița! Dar nu te supăra, Irina… Nu-i cam mult să-i pui două nume așa pompoase? Și cu hainele astea… Oare nu-i mai bine să fie copil ca toți copiii?

M-am simțit judecată, ca și cum fiecare alegere era o greșeală. Mama a început să vină mai rar pe la noi. Într-o zi, când am încercat să-i arăt noile botoșei cu fundițe:
— Irina, tu nu vezi că te pierzi? Copilul are nevoie de dragoste, nu de etichete.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit singură, prinsă între dorința de a fi altfel și realitatea care mă trăgea înapoi.

Într-o noapte târzie, când Daria-Sofia plângea fără oprire și eu nu mai știam ce să fac, am ieșit pe balcon cu ea în brațe. Blocurile gri se întindeau sub cerul portocaliu al orașului. Am privit spre ferestrele luminate și m-am întrebat: „Oare chiar contează ce poartă copilul meu? Sau contează doar să fie iubită?”

A doua zi dimineață, Vlad mi-a adus o cafea la pat.
— Hai să mergem în parc azi. Fără poze, fără haine scumpe. Doar noi trei.

Am acceptat. În parc, Daria-Sofia a zâmbit pentru prima dată larg când a văzut un câine alergând după o minge. O bătrânică s-a apropiat și a întrebat:
— Cum o cheamă pe micuță?
— Daria-Sofia, am răspuns timid.
— Frumos nume! Să fie sănătoasă și iubită!

Pentru prima dată nu m-am simțit judecată. Am realizat că poate nu hainele sau numele definesc fericirea copilului meu, ci felul în care o iubesc și o cresc.

Seara aceea am petrecut-o fără telefon, fără rețele sociale. Doar noi trei, râzând și povestind despre viitor.

Dar întrebarea rămâne: Oare cât din ceea ce facem pentru copiii noștri e pentru ei cu adevărat și cât e pentru rănile noastre nevindecate? Voi ce credeți?