Numărul necunoscut

— Nu te teme, Ana. Sunt aici, chiar dacă nu mă vezi.

Am citit mesajul de trei ori, cu mâinile tremurând. Era trecut de miezul nopții și ploaia bătea în geam ca un ceasornic nebun. M-am uitat la telefon, la numărul necunoscut, și am simțit cum inima mi se strânge. De luni de zile primeam mesaje scurte, uneori doar câteva cuvinte, alteori o întrebare simplă: „Ești bine?” sau „Ai mâncat azi?” La început am crezut că e vreo glumă proastă sau cineva care a greșit numărul. Dar textele continuau să vină, mereu la ore târzii, mereu cu o grijă ciudată, aproape maternă.

În acea perioadă, viața mea era un șir de zile cenușii. Soțul meu, Mihai, plecase de acasă după o ceartă urâtă despre bani și viitor. Fetița noastră, Ilinca, avea doar șase ani și nu înțelegea de ce tata nu mai vine să o ia de la grădiniță. Mama mea era departe, la țară, bolnavă și prea mândră să ceară ajutor. Eu lucram la supermarket, la casă, și fiecare zi era o luptă să nu izbucnesc în plâns între rafturile cu pâine și conserve.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca și am rămas singură în bucătărie cu o cană de ceai rece, am decis să răspund.

— Cine ești? Ce vrei de la mine?

Răspunsul a venit imediat:

— Vreau doar să știi că nu ești singură.

Am râs amar. Nu eram singură? Mă simțeam mai singură ca niciodată. Prietenele mele dispăruseră una câte una după ce am rămas însărcinată prea devreme și am renunțat la facultate. Mihai era un străin care mă acuza că nu sunt destul de bună, iar părinții mei mă sunau doar ca să-mi amintească să nu uit de facturi.

Zilele au trecut și mesajele au continuat. Uneori erau doar emoticoane: o inimioară, un soare, o floare. Alteori erau sfaturi simple: „Nu uita să te odihnești”, „Nu te învinovăți pentru tot”. Am început să le aștept fără să-mi dau seama. Era ceva reconfortant în acea prezență invizibilă.

Într-o zi, la supermarket, am avut un atac de panică. Un client a țipat la mine că i-am greșit restul și am simțit cum totul se prăbușește. Am fugit la baie și am plâns în hohote. Când m-am întors la casă, telefonul vibra: „Respiră adânc. Ești mai puternică decât crezi.”

Atunci am decis că trebuie să aflu cine e. Am încercat să sun numărul, dar intra direct mesageria vocală. Am scris:

— De ce faci asta? De ce îți pasă?

Răspunsul a venit abia peste câteva ore:

— Pentru că știu cum e să fii singur.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate persoanele din viața mea care ar fi putut fi: o colegă de la muncă? O vecină? Cineva care mă urmărește? M-am speriat, dar ceva din tonul mesajelor îmi spunea că nu e nimic rău intenționat.

A doua zi am primit un mesaj diferit:

— Vrei să ne întâlnim? În fața bisericii vechi, duminică la ora 17.

Am stat pe gânduri toată ziua. Să merg? Să risc? Dacă era cineva periculos? Dar curiozitatea și nevoia de a pune capăt misterului au fost mai puternice decât frica.

Duminică după-amiază am lăsat-o pe Ilinca la vecina și am mers spre biserica veche din centru. Ploua mărunt și aerul mirosea a frunze ude. În fața bisericii nu era nimeni la ora fixată. Am așteptat zece minute, apoi douăzeci. Tocmai când voiam să plec, o bătrână cu un baston s-a apropiat încet.

— Ana? m-a întrebat cu o voce tremurată.

Am dat din cap.

— Eu sunt Maria… Maria Popescu. Poate nu-ți amintești de mine. Am fost vecine când erai mică. Te vedeam mereu jucându-te în curte cu păpușile tale rupte.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Îmi aminteam vag de bătrâna care locuia lângă noi când eram copil, cea care îmi dădea mereu bomboane pe furiș.

— Dar… cum…?

— Te-am văzut într-o zi la supermarket. Erai tristă și obosită. Mi-am dat seama că ai nevoie de cineva care să-ți spună că ești importantă. Nu am copii, nu mai am pe nimeni. Am vrut doar să știi că cineva se gândește la tine.

Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns. În acea clipă am simțit că toată greutatea lumii dispare pentru câteva secunde.

De atunci ne vedem aproape în fiecare duminică. Maria a devenit bunica pe care nu am avut-o niciodată pentru Ilinca și sprijinul meu tăcut atunci când totul pare prea greu.

Uneori mă întreb: câți oameni trec pe lângă noi fără să știm cât de mult ar putea schimba un simplu gest? Cât de greu e să întinzi o mână atunci când vezi suferința altuia?

Poate că nu suntem niciodată cu adevărat singuri dacă avem curajul să privim dincolo de aparențe.