„Nu vreau să locuiesc aici!” – Povestea despre cum soacra mea ne-a destrămat viața

— Nu vreau să locuiesc aici! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina rece a dimineții. Ochii mamei lui Vlad, doamna Mariana, m-au străpuns ca niște ace. Vlad stătea între noi, cu umerii căzuți, incapabil să spună ceva. Simțeam cum pereții proaspăt vopsiți ai casei noi se strâng în jurul meu ca o capcană.

Totul a început cu un an în urmă, când ne-am hotărât să ne mutăm din garsoniera sufocantă din Drumul Taberei. Eu visam la un apartament cochet, aproape de centru, unde să pot ajunge ușor la birou și unde să simt că aparțin orașului. Dar Mariana avea alte planuri pentru noi. „O casă adevărată, cu grădină, la marginea Bucureștiului! Acolo cresc copiii sănătoși, nu printre betoane!”, repeta ea obsesiv la fiecare masă de duminică.

La început am crezut că e doar o sugestie. Dar presiunea a crescut pe nesimțite. Vlad, mereu dornic să-și mulțumească mama, a început să-mi vorbească tot mai des despre avantajele unei case la periferie. „E mai liniște, avem spațiu, poate vine și mama să stea cu noi când va fi nevoie”, îmi spunea el, evitând să mă privească în ochi.

Am cedat într-o zi ploioasă de toamnă, după o ceartă aprinsă în care Mariana a izbucnit: „Dacă nu vă mutați acolo, să nu vă așteptați la ajutor din partea mea! Eu nu vin să vă cresc copiii într-o cutie de chibrituri!”

Așa am ajuns aici, într-o casă mare și rece la marginea orașului, cu gard viu și vecini care nu ne cunosc nici numele. La început am încercat să mă adaptez. Am plantat flori în grădină, am cumpărat perdele noi, am chemat prieteni la grătare. Dar sentimentul de izolare creștea cu fiecare zi.

Mariana venea aproape zilnic. Își băga nasul peste tot: „De ce ai pus canapeaua acolo? Nu vezi că nu e feng shui? Ai spălat bine geamurile? Copilul ăsta nu are destul aer curat!” Orice făceam era greșit. Vlad încerca să tempereze lucrurile, dar de cele mai multe ori tăcea sau îi dădea dreptate mamei lui.

Într-o seară, după ce Mariana a plecat trântind ușa pentru că nu i-am dat voie să mute mobila din camera copilului, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Simt că nu mai e casa mea! Simt că nici tu nu ești de partea mea!

El a oftat adânc:

— E mama… Știi cum e ea. Vrea doar ce e mai bine pentru noi.

— Pentru noi? Sau pentru ea? Ai întrebat vreodată ce vreau eu?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Zilele au început să semene una cu alta: Mariana venea și critica tot ce făceam, Vlad se retrăgea în biroul lui sau pleca la serviciu peste program, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele nu mai veneau pe la noi – „E prea departe”, îmi spuneau cu jumătate de gură. Mama mea mă suna tot mai rar; simțea că ceva nu e în regulă, dar nu voiam să-i spun cât de rău mă simt.

Într-o dimineață, când îl pregăteam pe Radu pentru grădiniță, l-am auzit spunând:

— Mami, de ce vine bunica mereu supărată?

M-am oprit din împachetatul sandvișului și l-am privit lung. Ce-i puteam răspunde? Că bunica vrea să conducă viețile tuturor?

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad. Seara, după ce Radu a adormit, i-am spus:

— Nu mai pot trăi așa. Ori punem limite mamei tale, ori… ori eu plec cu Radu.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Nu poți face asta! E casa noastră!

— Nu e casa noastră! E casa mamei tale! Eu nu am ales nimic din ce e aici! Nici măcar viața asta!

A urmat o ceartă lungă și dureroasă. Am plâns amândoi. Vlad mi-a promis că va vorbi cu Mariana. Câteva zile a fost liniște. Apoi Mariana a venit din nou, cu o pungă de cumpărături și un ton glacial:

— Am auzit că vrei să pleci. Să știi că Vlad nu se va descurca fără mine.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Poate ar trebui să-l lași să încerce!

A plecat fără să spună altceva.

În lunile care au urmat, relația mea cu Vlad s-a răcit tot mai mult. Ne vedeam doar seara târziu, vorbeam despre lucruri banale și evitam subiectul casei sau al Marianei. Radu devenise tot mai retras; uneori îl găseam uitându-se pe geam ore întregi.

Într-o zi am primit un mesaj de la mama: „Te aștept acasă oricând ai nevoie.” Am plâns ore întregi după acel mesaj. M-am gândit serios să plec. Dar ceva mă ținea pe loc – poate speranța că Vlad va găsi puterea să se desprindă de sub influența Marianei.

Într-o seară ploioasă de primăvară, după o altă ceartă cu Mariana care insista că trebuie să schimbăm școala lui Radu pentru că „nu e destul de bună”, am ieșit afară și m-am plimbat prin grădină până târziu. M-am întrebat: când am pierdut controlul asupra propriei mele vieți? Când am devenit un personaj secundar în povestea altcuiva?

Acum stau la fereastra casei care nu simt că-mi aparține și mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de cei dragi și unde începe dreptul nostru la fericire? Poate cineva să-mi răspundă?