„Nu trebuie să stai la masă.” — Povestea unei femei care a decis să-și schimbe viața

„Nu trebuie să stai la masă. Treaba ta e să te asiguri că toți sunt mulțumiți și sătui.” Vocea lui Lucian răsună în bucătăria mică, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, așez ultima farfurie cu sarmale pe masa plină. Mama lui, doamna Viorica, mă privește cu un zâmbet mulțumit, iar copiii râd în sufragerie. Eu rămân în picioare, cu șorțul murdar și obrajii roșii de la aburii ciorbei, privind cum toți se așază la masă fără să mă invite.

Așa a fost mereu, de când m-am măritat cu Lucian. Aveam doar douăzeci și trei de ani și credeam că dragostea înseamnă să te sacrifici pentru celălalt. Mama îmi spunea mereu: „Bărbatul trebuie să fie mulțumit acasă, altfel pleacă.” Am crescut într-un sat din Buzău, unde femeile găteau, spălau și nu ridicau vocea. Când l-am cunoscut pe Lucian, mi s-a părut altfel – știa să spună glume, era atent la început, dar după nuntă totul s-a schimbat.

Îmi amintesc prima noastră ceartă. Era Ajunul Crăciunului și eu uitasem să cumpăr vin pentru friptură. Lucian a ridicat vocea, iar eu am plâns în baie, rușinată că nu sunt o soție bună. „Nu ești în stare nici măcar să ții casa asta în ordine!”, mi-a spus atunci. Am încercat să mă revanșez: am gătit mai mult, am făcut curat obsesiv, am zâmbit chiar și când eram epuizată.

Anii au trecut și am devenit mamă. Două fete – Ana și Irina – care îmi umpleau inima de bucurie. Dar nici atunci nu am simțit că sunt cu adevărat văzută. Lucian venea obosit de la serviciu, se așeza la masă și aștepta să fie servit. Fetele au crescut văzându-mă mereu alergând între bucătărie și sufragerie, mereu cu grijă să nu deranjez pe nimeni.

Într-o seară de toamnă, când ploua mărunt și fetele dormeau, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat: „Asta e tot? Asta e viața mea?” Simțeam că mă sufoc. Nu aveam prietene – nu aveam timp pentru ele. Nu aveam hobby-uri – nu aveam voie să pierd vremea. Totul era despre ceilalți.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând. O colegă îi spusese că mamele care nu lucrează sunt leneșe. M-am simțit umilită și furioasă. Am încercat să-i explic că munca mea contează, dar vocea mea suna nesigură chiar și pentru mine. În noaptea aceea, am stat trează până târziu și am început să scriu într-un caiet vechi – gânduri, frustrări, dorințe uitate.

A doua zi dimineață, Lucian a găsit caietul pe masă. L-a răsfoit și a râs: „Ce-i asta? Poezii? Ai timp de prostii?” M-am simțit mică, dar ceva în mine s-a rupt atunci. Am început să scriu zilnic, pe ascuns. Scrisul era singurul loc unde eram eu însămi.

Într-o duminică, la masa de prânz, Lucian a făcut o glumă despre cât de ușor e să fii casnică. Toți au râs, inclusiv mama lui. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana m-a privit cu ochi mari și a spus: „Mama muncește mult! Fără ea nu am avea nimic.” Pentru prima dată, cineva m-a apărat.

După acea zi, am început să vorbesc mai mult cu fetele mele despre ce simt. Le-am povestit despre visele mele din tinerețe – că voiam să fiu profesoară de limba română, că îmi plăcea să citesc poezii și să merg la teatru. Ana mi-a spus: „De ce nu încerci acum? Poate poți face cursuri online.” Ideea mi s-a părut nebunească la început – eram prea bătrână? Cine ar avea nevoie de mine?

Am început timid: am citit cărți din bibliotecă, am urmărit cursuri gratuite pe internet când familia dormea. Încet-încet, am prins curaj și am aplicat pentru un job part-time la o librărie din cartier. Când i-am spus lui Lucian, a râs ironic: „Cine are nevoie de bani tăi? Stai acasă și ai grijă de fete.” Dar eu nu l-am ascultat.

Primele zile la librărie au fost grele – eram stângace, mă temeam să nu greșesc. Dar oamenii veneau și îmi cereau recomandări de carte; simțeam că pot ajuta cu adevărat. Într-o zi, o clientă mi-a spus: „Aveți un fel cald de a vorbi despre cărți. Mi-ați făcut ziua mai frumoasă.” Atunci am știut că pot fi mai mult decât o umbră.

Acasă însă conflictele au crescut. Lucian era tot mai iritat: „Nu mai ai timp de familie! Cine gătește? Cine spală?” Fetele mă ajutau cât puteau, dar tensiunea era tot mai mare. Mama lui Lucian venea des și mă certa: „O femeie adevărată are grijă de casă! Ce exemplu dai fetelor tale?”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Lucian – care îmi reproșa că nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit – am plecat din casă și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am gândit la viața mea: la visele mele îngropate sub ani de tăcere și sacrificiu. Mi-am dat seama că nu pot trăi doar pentru ceilalți.

M-am întors acasă târziu și le-am găsit pe fete așteptându-mă în bucătărie. Ana m-a îmbrățișat: „Mama, suntem mândre de tine.” Atunci am plâns pentru prima dată fără rușine.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Lucian încă nu mă înțelege pe deplin; uneori încă mă simt singură printre ai mei. Dar acum știu cine sunt și ce vreau. Scriu zilnic, lucrez la librărie și le învăț pe fete că merită să fie văzute și auzite.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc ca mine – invizibile în propria lor casă? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să se ridice de la masa unde nu e invitat.