„Nu ți-am dăruit apartamentul, doar te-am lăsat să locuiești acolo”: Povestea unei mame între datorie și dragoste

— Mama, nu înțeleg de ce nu pot să-l vând! E doar un apartament, nu o relicvă!
Vocea Emmei răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și rafturi pline de cărți. Era a treia oară luna asta când discutam același subiect. Eu, Mariana, stăteam la masa din lemn masiv, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Emma, nu ți-am dăruit apartamentul. Ți-am spus doar că poți locui aici cât ai nevoie. Nu e de vânzare, nici de închiriat. E casa noastră, a familiei.
Emma oftează teatral și se lasă pe spate în scaun.
— Dar eu am nevoie de bani! Nu vezi că salariul meu abia îmi ajunge? Dacă l-aș vinde, aș putea să-mi deschid atelierul de ceramică. Să fac ceva al meu!
Mă uit la ea și văd aceeași privire încăpățânată pe care o avea când era mică și refuza să-și pună fularul iarna. Îmi amintesc cum îi promiteam mereu că va avea parte de tot ce e mai bun, că nu va duce lipsă de nimic. Dar viața nu e atât de simplă.

Gregoriu, fratele ei mai mare, e stabilit la Cluj cu soția lui, Livia, și băiețelul lor. El n-a cerut niciodată nimic. A muncit din greu, a plecat la facultate cu bursa și s-a descurcat singur. Emma însă… Emma a fost mereu visătoarea, artista, cea care a schimbat trei facultăți și a venit mereu acasă când lucrurile nu mergeau.

— Mama, nu vreau să mă cert cu tine, dar simt că mă sufoc aici. Apartamentul ăsta nu e al meu cu adevărat dacă nu pot face ce vreau cu el!
— Emma, tu ai nevoie de un acoperiș deasupra capului, nu de o avere pe care s-o risipești pe vise care poate nu se împlinesc niciodată!
Vocea mea tremură. Știu că am fost prea dură, dar nu pot să nu mă gândesc la sacrificiile făcute pentru acest apartament: nopțile când am cusut la mașină pentru bani în plus, anii în care am renunțat la vacanțe ca să plătim ratele. E tot ce avem.

Emma se ridică brusc și iese trântind ușa. Rămân singură cu gândurile mele. Mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am protejat-o prea mult? Poate i-am dat prea puțină libertate? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu părinte pentru un adult?

Seara târziu primesc un mesaj de la Gregoriu: „Mama, Emma mi-a scris că vrea să plece din țară. Ce se întâmplă?”

Îi răspund scurt: „Nu știu ce să fac. Poate tu poți vorbi cu ea.”

A doua zi dimineață, Emma vine acasă cu ochii umflați de plâns. Se așază lângă mine pe canapea fără să spună nimic. O las să-și găsească cuvintele.

— M-am certat cu Livia… Mi-a zis că sunt egoistă și că nu mă gândesc la tine. Că tu ai muncit pentru apartamentul ăsta și eu doar profit.

Îi iau mâna în a mea.

— Emma, nu vreau să simți că te țin captivă aici. Dar nici nu pot să-ți dau ceva ce încă simt că aparține familiei noastre. Apartamentul ăsta e ca o ancoră pentru noi toți. Când Gregoriu vine acasă de Crăciun, aici ne strângem cu toții. Dacă l-ai vinde… unde ne-am mai aduna?

Emma oftează adânc.

— Poate ai dreptate… Dar simt că nu pot face nimic fără aprobarea ta. Că tot timpul trebuie să cer voie pentru orice pas important din viața mea.

Mă doare adevărul din cuvintele ei. Îmi dau seama că poate am ținut prea strâns frâiele vieții ei.

— Poate ar trebui să găsim o cale de mijloc. Să-ți dau libertatea să-ți urmezi visul, dar fără să pierdem ceea ce ne leagă ca familie.

Timpul trece greu. Emma începe să lucreze part-time la o cafenea și serile modelează ceramică în bucătărie. Încet-încet, atelierul ei prinde contur chiar aici, în apartament. Nu e atelierul visurilor ei, dar e un început.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, Gregoriu vine acasă cu familia lui. Ne strângem toți la masă, râdem, povestim și pentru prima dată după mult timp simt că suntem din nou o familie.

Emma mă privește peste masă și zâmbește timid.

— Mulțumesc că m-ai lăsat să rămân aici… Poate n-am nevoie să vând nimic ca să fiu liberă.

Mă uit la copiii mei și mă întreb: Oare cât trebuie să dăm copiilor noștri ca să-i ajutăm fără să-i sufocăm? Unde se termină datoria de părinte și unde începe libertatea lor? Voi ce ați face în locul meu?