„Nu sunt menajera nimănui” – Povestea mea despre lupta pentru respect într-o casă care trebuia să fie acasă

— Elena, ai spălat geamurile din sufragerie? Nu vreau să văd nicio pată când vine sora mea diseară!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din hol ca un clopot spart, iar eu mă opresc din curățat cartofii, simțind cum mi se strânge stomacul. Mă uit spre Vlad, care citește liniștit ziarul la masă, și sper să spună ceva. Dar el doar oftează și-și continuă lectura, de parcă nici n-a auzit.

M-am măritat cu Vlad acum un an, după o relație de aproape trei ani în care totul părea perfect. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, și visam împreună la o viață liniștită, cu un apartament mic și multă dragoste. Dar după nuntă, Vlad a insistat să ne mutăm la părinții lui „doar temporar”, până strângem bani pentru ceva al nostru. Am acceptat, deși aveam rezerve. Mama mi-a spus atunci: „Elena, nu-i ușor să trăiești cu soacra sub același acoperiș.” N-am ascultat-o.

Primele zile au fost ca pe ace. Doamna Mariana mă privea mereu cu sprâncenele ridicate, iar domnul Ion, socrul meu, era mai mult absent, retras în camera lui cu televizorul. Vlad era la muncă toată ziua. Eu am rămas fără serviciu după restructurări și încă nu-mi găsisem altceva. Așa că am început să ajut prin casă, să nu par leneșă. Dar ajutorul s-a transformat rapid în obligație.

— Elena, vezi că ai uitat să ștergi praful pe raftul de sus!
— Elena, fă tu ciorba azi, mie mă dor picioarele!
— Elena, du gunoiul!

În fiecare zi apărea altceva. Mă simțeam ca o servitoare în propria casă. Când încercam să-i spun lui Vlad cât de greu îmi este, ridica din umeri:

— Hai, Elena, nu mai face atâta caz! Mama e mai bătrână, trebuie să o ajuți.

Dar nu era ajutor. Era exploatare. Nu mai aveam timp nici să-mi caut de lucru. Când venea cineva în vizită, doamna Mariana se lăuda cu mine:

— Elena e tare harnică! Fără ea nu știu ce m-aș face!

Dar când rămâneam singure, nu primeam niciun mulțumesc. Doar reproșuri și comenzi.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am strâns masa pentru a treia oară pe ziua aceea, m-am prăbușit pe pat și am izbucnit în plâns. Vlad a venit abia târziu și m-a găsit așa.

— Ce-ai pățit?
— Nu mai pot! Nu mai suport să fiu tratată ca o slugă!
— Exagerezi… Toate femeile fac asta acasă.

Atunci am simțit că mă sufoc. Nu era doar despre treburi casnice. Era despre lipsa de respect. Despre faptul că nu aveam voie să spun „nu”. Că nu eram parteneră, ci un fel de angajată fără salariu.

A doua zi dimineață, când am încercat să refuz să fac cafeaua pentru toată lumea – voiam doar să-mi beau cafeaua mea în liniște – doamna Mariana a izbucnit:

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca!
M-am uitat la Vlad. El s-a ridicat și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt.

Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate nu sunt destul de bună? Poate exagerez? Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot…
— Elena, tu ești om sau robot? Ai dreptul la respect! Dacă Vlad nu te susține, gândește-te bine ce vrei de la viața asta.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Am început să caut joburi mai insistent și am refuzat să mai fac totul singură. Când doamna Mariana a început să țipe că nu i-am călcat cămășile lui Vlad la timp, i-am spus calm:

— Nu sunt menajera nimănui. Dacă aveți nevoie de ajutor, putem împărți treburile sau angaja pe cineva.

A fost un scandal monstru. Vlad a țipat la mine că îi fac familia de râs. Doamna Mariana a plâns că sunt nerecunoscătoare. Socrul meu a tăcut ca de obicei.

În acea noapte am dormit prost. M-am gândit la toate femeile care trăiesc așa – prinse între datoria față de familie și nevoia de demnitate. Am decis că nu pot continua așa. Am găsit un job la o librărie mică și am început să lipsesc mai mult de acasă. Atmosfera s-a răcit și mai tare.

Într-o zi, când Vlad mi-a spus că „nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit”, i-am răspuns:

— Poate pentru că femeia aia era liberă și respectată.

Acum stau pe balconul mic al camerei mele și privesc orașul luminat noaptea. Încerc să-mi dau seama dacă merită să lupt pentru această căsnicie sau dacă e timpul să-mi caut propriul drum.

Mă întreb: câte dintre noi acceptăm prea mult doar ca să nu fim singure? Și cât valorează liniștea sufletului nostru? Poate împreună găsim răspunsul.