Nu sunt îngrijitoarea familiei – Povestea mea despre limite, familie și dreptul la propria viață

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Soțul meu, Sorin, stătea în prag, cu privirea pierdută, incapabil să spună ceva. În camera de alături, soacra mea, doamna Maria, tușea încet, iar televizorul mergea pe fundal, ca un ceas care ticăia neîncetat.

Așa a început totul. De fapt, nu chiar atunci. Începuse cu luni în urmă, când Maria a căzut pe scări și a ajuns la spital. După externare, medicii au spus clar: are nevoie de cineva care să fie mereu cu ea. Și atunci familia a privit spre mine. Nu spre fiul ei, nu spre nora cealaltă, nu spre vreo soră sau vreo verișoară. Spre mine. „Tu lucrezi de acasă, tu ai timp”, mi-a spus cumnata mea, Camelia, cu un zâmbet fals. „Și oricum, ești cea mai răbdătoare dintre noi.”

La început am acceptat. Ce puteam să fac? Maria fusese mereu bună cu mine. Dar pe măsură ce zilele treceau, simțeam cum mă pierd pe mine însămi. Diminețile începeau cu schimbatul lenjeriei, pregătitul micului dejun, administrarea medicamentelor. Apoi veneau telefoanele: „Poți să mergi tu la farmacie?”, „Ai grijă să nu uite să bea apă”, „Nu uita să-i faci ceaiul preferat”. Seara eram prea obosită ca să mai vorbesc cu fiica mea, Ilinca, care mă privea cu ochi triști: „Mami, azi nu mai citim povestea?”

Într-o duminică, când toată familia s-a adunat la noi pentru a discuta „situația Mariei”, am simțit că explodez. Camelia a venit cu o tavă de prăjituri și a spus tare: „Sper că nu te deranjează că am adus desertul, știu că tu nu prea ai timp de gătit zilele astea.” Toți au râs. Eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine.

— Dar voi chiar nu vedeți că nu mai pot? — am spus printre dinți.

Sorin s-a uitat la mine speriat. Tatăl lui a dat din cap: „Așa e viața, dragă. Femeile au grijă de bătrâni.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră. M-am uitat la pozele din tinerețe: eu și Sorin la mare, Ilinca micuță în brațele mele. Unde dispărusem eu din viața mea? De ce trebuia să fiu mereu cea care renunță?

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama:

— Mamă, simt că mă sufoc. Nu mai pot să fiu doar îngrijitoarea Mariei.

Mama a oftat:

— Știu că e greu, dar poate ar trebui să vorbești serios cu Sorin. Să-i spui ce simți.

Am încercat. Seara i-am spus lui Sorin tot: cât de obosită sunt, cât de mult mă doare că nimeni nu mă întreabă dacă pot sau vreau să fac asta.

— Dar cine altcineva să aibă grijă de mama? — a întrebat el încet.

— Poate toți! Poate să ne împărțim! Sau poate să angajăm pe cineva! — am ridicat vocea fără să vreau.

A doua zi Camelia m-a sunat:

— Am auzit că te-ai plâns lui Sorin… Nu e frumos din partea ta. Mama are nevoie de tine.

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am început să plâng la telefon:

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu am dreptul la viața mea?

Camelia a tăcut o clipă:

— Ești egoistă.

Cuvântul ăsta m-a urmărit zile întregi. Egoistă? Pentru că vreau să-mi văd copilul crescând? Pentru că vreau să dorm o noapte întreagă? Pentru că vreau să ies la o cafea cu o prietenă?

Într-o dimineață m-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Aveam cearcăne adânci și pielea palidă. Am luat o decizie: am sunat la un centru de îngrijire la domiciliu și am cerut ajutor profesional pentru Maria.

Când le-am spus familiei, a fost scandal.

— Cum poți să faci asta? — a țipat socrul meu.
— Nu-ți pasă deloc! — a spus Camelia.
Sorin s-a retras în tăcere.

Dar eu am rămas fermă:

— Nu mai pot singură. Dacă vă pasă cu adevărat de Maria, veți accepta ajutorul.

Primele zile au fost cumplite. M-au ignorat, m-au vorbit pe la spate, m-au făcut să mă simt vinovată pentru fiecare oră liberă pe care mi-o luam pentru mine sau pentru Ilinca.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Seara citeam povești Ilincăi. Am ieșit la o cafea cu prietena mea, Raluca. Am început să scriu din nou în jurnalul meu vechi.

Maria s-a obișnuit repede cu asistenta care venea zilnic. Ba chiar părea mai liniștită și mai puțin tensionată decât atunci când eram doar eu cu ea.

Sorin a început să mă privească altfel. Într-o seară mi-a spus încet:

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură cu totul… N-am știut cât de greu îți este.

L-am îmbrățișat și am plâns împreună.

Acum știu că nu sunt egoistă dacă am grijă și de mine. Știu că limitele nu sunt semne de slăbiciune, ci de curaj. Dar încă mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi ne pierdem pe drum pentru că ni se spune mereu că „așa trebuie”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?