„Nu sunt doar sora mai mare” – Mărturisirea unei fete românce, uitată în umbra fraților săi gemeni

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite! Am izbucnit într-o seară de aprilie, când mirosul de ciorbă proaspătă plutea în bucătărie, iar frații mei gemeni, Vlad și Rareș, se certau pentru telecomandă. Mama s-a întors spre mine cu o privire obosită, ca și cum ar fi văzut o umbră care nu-i dă pace.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Iar ai luat notă mică la mate?

Nu era despre matematică. Era despre mine. Despre cum, de când s-au născut Vlad și Rareș, eu am devenit invizibilă. Aveam doisprezece ani când au apărut ei în viața noastră, iar de atunci, totul s-a schimbat. Mama nu mai avea timp să mă întrebe cum mi-a fost ziua, tata era mereu la muncă sau la pescuit cu prietenii lui, iar eu… eu eram fata care trebuia să fie „înțelegătoare”, „responsabilă”, „exemplu pentru cei mici”.

— Nu e vorba de școală, mamă! E vorba că nu mă vezi! Nici tu, nici tata! Pentru voi contează doar Vlad și Rareș!

Mama a oftat și a dat din mână a lehamite:

— Ilinca, nu începe iar cu prostiile astea. Știi bine că vă iubesc pe toți la fel.

Dar nu era adevărat. Sau poate era, dar nu simțeam asta. În fiecare zi, când veneam acasă de la liceu, îi găseam pe gemeni cu mama în sufragerie: făceau teme împreună, râdeau, povesteau. Eu intram pe ușă și primeam un „Bună!” grăbit, apoi tăcere. Dacă îndrăzneam să spun ceva despre mine, mama mă întrerupea:

— Stai puțin, Ilinca, Vlad are ceva important de spus!

Așa am învățat să tac. Să mă ascund în camera mea cu cărțile și gândurile mele. Seara, când toți dormeau, plângeam încet ca să nu mă audă nimeni. Mă întrebam dacă e ceva în neregulă cu mine. Poate nu sunt destul de bună. Poate nu merit atenție.

Într-o zi de vară, când tata a venit acasă beat și a început să țipe la mama că nu e mâncarea gata, am simțit că totul se rupe în mine. Am fugit afară, în grădină, și m-am prăbușit pe banca veche de sub nuc. Acolo m-a găsit bunica.

— Ce-i cu tine, fată dragă?

— Nu mai pot, mamaie… Nu mai pot să fiu invizibilă…

Bunica m-a strâns la piept și mi-a șoptit:

— Tu ești lumina mea, Ilinca. Să nu uiți niciodată asta.

Dar cuvintele ei nu puteau umple golul din sufletul meu. În acea vară am început să lipsesc de acasă tot mai des. Mergeam cu prietena mea cea mai bună, Roxana, la bibliotecă sau pur și simplu ne plimbam prin parc ore întregi.

— De ce nu le spui ce simți? m-a întrebat Roxana într-o zi.

— Pentru că nu ar înțelege… Pentru ei contează doar gemenii.

Apoi a venit acea seară de aprilie când am explodat. Mama s-a supărat rău. A început să țipe la mine:

— Cum poți să spui așa ceva? Tu știi cât mă sacrific pentru voi? Tu știi cât muncesc ca să vă fie bine?

Tata a intrat și el în bucătărie:

— Ce-i cu scandalul ăsta? Ilinca iar face pe victima?

M-am uitat la ei și am simțit că nu mai aparțin acestei familii. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Vlad și Rareș au venit după mine.

— De ce ești supărată pe noi? a întrebat Vlad cu ochii mari.

— Nu sunt supărată pe voi… Sunt supărată pe mine că nu pot fi ca voi…

Rareș s-a așezat lângă mine pe pat:

— Dar noi te iubim, Ilinca! Ești sora noastră cea mare!

Am început să plâng. Pentru prima dată după mult timp, frații mei m-au îmbrățișat fără să le spun eu. Poate că ei chiar mă iubesc… Dar de ce nu simt asta și de la părinți?

A doua zi dimineață, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii umflați de plâns.

— Ilinca… Îmi pare rău dacă te-am rănit. N-am știut că te simți așa…

Am vrut să o cred. Dar rana era prea adâncă. De atunci nimic n-a mai fost la fel între noi. Tata m-a privit mereu cu suspiciune, ca și cum aștepta să fac vreo prostie. Mama încerca să fie mai atentă cu mine, dar tot gemenii erau centrul universului ei.

Am terminat liceul cu note bune și am plecat la facultate în alt oraș. Acolo am simțit pentru prima dată libertatea: nimeni nu mă compara cu nimeni, nimeni nu-mi spunea să fiu „exemplu”. Am început să scriu poezii despre copilăria mea invizibilă și despre dorința de a fi văzută.

Într-o zi am primit un mesaj de la mama: „Mi-e dor de tine. Îmi pare rău pentru tot.”

Nu i-am răspuns imediat. Aveam nevoie de timp ca să mă vindec. Dar știu că într-o zi o să-i spun ce simt cu adevărat.

Poate că nu sunt o fată rea doar pentru că vreau să fiu văzută și iubită ca ceilalți copii ai familiei mele. Poate că fiecare dintre noi are nevoie să fie ascultat măcar o dată fără să fie judecat.

Oare câți copii din România se simt invizibili în propriile familii? Oare câți dintre noi avem curajul să spunem ce ne doare cu adevărat?