„Nu sunt bonă pentru copiii tăi!” – Vara în care soacra mea ne-a dat viața peste cap

— Nu sunt bonă pentru copiii tăi! a tunat vocea soacrei mele, Maria, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Era o după-amiază sufocantă de iulie, iar fetița mea, Ilinca, plângea în camera alăturată. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu mă așteptam la altceva, dar tot sperasem că de data asta va fi diferit.

— Maria, nu-ți cer să stai cu ea toată ziua, doar două ore, cât merg la interviul ăsta… am încercat să-i explic, vocea tremurându-mi de oboseală și frustrare.

— Eu am crescut doi copii singură, fără ajutor! Acum e rândul vostru să vă descurcați. Eu am viața mea, nu pot să fiu la dispoziția voastră mereu! a răspuns ea, cu privirea tăioasă.

M-am uitat la soțul meu, Radu, care stătea între noi ca un copil prins între două tabere. Nu spunea nimic, doar își frământa mâinile. De luni bune eram blocați în același cerc vicios: eu încercam să găsesc un job după concediul de maternitate, el lucra peste program la service-ul auto și nu aveam bani de bonă. Singura noastră speranță era Maria, dar ea refuza constant să ne ajute.

În acea vară, totul părea să se destrame. Mă simțeam captivă într-un apartament mic, cu un copil mic și vise mari care se spărgeau de fiecare dată când primeam un refuz. Prietenele mele mă întrebau mereu: „Dar soacra ta nu te ajută deloc?” și eu zâmbeam amar. Nu voiam să par nerecunoscătoare sau slabă, dar adevărul era că mă simțeam singură și copleșită.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise în sfârșit, l-am întrebat pe Radu:

— De ce nu poți să-i spui mamei tale că avem nevoie de ea? De ce trebuie să mă rog eu mereu?

A oftat adânc:

— Nu vrei să știi cum era când eram mici… Tata a plecat devreme, mama s-a descurcat singură. N-a cerut niciodată ajutor. Pentru ea, dacă ceri ajutor ești slab. Nu cred că poate să fie altfel.

Am simțit un val de furie și neputință. Nu era corect. De ce trebuia să plătim noi pentru trecutul ei? De ce nu putea vedea cât de greu ne este?

Într-o zi, am cedat. Am lăsat-o pe Ilinca la vecina de la trei, tanti Lenuța, și am fugit la interviu. Când m-am întors, Ilinca avea febră și plângea după mine. Tanti Lenuța mi-a spus:

— E greu cu copiii mici… Dar tu nu ai pe nimeni din familie care să te ajute?

M-am simțit umilită. Am sunat-o pe Maria, disperată:

— Te rog, măcar mâine vino o oră! Ilinca e bolnavă și trebuie să merg la farmacie.

A venit după două ore, cu fața acră și privirea rece. S-a așezat pe canapea și a început să se uite la televizor, ignorând plânsul Ilincăi.

— Nu știu ce vrei de la mine… Eu nu mai am răbdare pentru copii mici. Să-ți fie clar!

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată, am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am început să urlu în gând: „De ce? De ce trebuie să fie atât de greu?”

În zilele următoare, relația dintre mine și Radu s-a răcit. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine schimbă scutecele, cine merge la cumpărături. Eram doi străini care trăiau sub același acoperiș din obligație și oboseală.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, Radu a plecat la maică-sa. S-a întors târziu, mirosind a țigară și a vin ieftin.

— Ce vrei să fac? S-o oblig? N-o să se schimbe niciodată! a strigat el.

— Atunci poate ar trebui să ne descurcăm singuri! am răspuns eu printre lacrimi.

Am început să caut soluții: am pus anunțuri pe grupurile de mămici din cartier pentru babysitting la schimb — eu stau cu copilul lor o zi, ele cu al meu altă zi. Am găsit două mame dispuse să mă ajute. Încet-încet, am început să respir din nou.

Maria nu a mai venit pe la noi aproape deloc. La botezul nepoatei ei a stat într-un colț și a plecat înainte de tort.

Au trecut luni până când am reușit să găsesc un job part-time online. Radu s-a schimbat și el — a început să petreacă mai mult timp cu Ilinca și să mă asculte fără să judece. Ne-am apropiat din nou, dar rana rămânea acolo: sentimentul că familia ar trebui să fie sprijinul tău cel mai mare și totuși uneori e cea mai mare dezamăgire.

Într-o zi de toamnă târzie, Maria m-a sunat:

— Să știi că nu sunt o femeie rea… Dar nu știu cum să fiu altfel.

Am tăcut câteva secunde lungi.

— Poate nici eu nu știu cum să cer ajutor fără să par slabă… i-am răspuns încet.

Acum mă uit la Ilinca cum doarme liniștită și mă întreb: Oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie? Și cine stabilește limitele între datoria față de cei dragi și dreptul la propria viață?