Nu sunt bona gratuită: Drama unei familii românești la masa de duminică

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să fiu mereu la dispoziția tuturor! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate de mirosul de sarmale și cozonac. Era duminică, iar masa era plină: soțul meu, Radu, copiii noștri, mama lui, doamna Viorica, și cumnata mea, Simona, cu cei doi copii ai ei. Toți vorbeau peste mine, dar nimeni nu mă asculta cu adevărat.

De când am intrat în concediu de maternitate cu cel de-al doilea copil, întreaga familie părea să fi uitat că și eu sunt om, nu doar o mamă sau o noră la dispoziția tuturor. În fiecare săptămână, Simona își lăsa copiii la noi „doar pentru câteva ore”, care se transformau în zile întregi. Radu, mereu ocupat cu serviciul, nu vedea nicio problemă: „Ești acasă, ce mare lucru să mai ai grijă de doi copii?” Iar soacra mea, cu vocea ei ascuțită, mă privea de parcă aș fi fost o leneșă dacă nu acceptam să fiu bona întregii familii.

— Irina, nu înțeleg de ce faci atâta caz, a spus Viorica, ridicând din sprâncene. Pe vremea mea, femeile nu se plângeau, făceau ce trebuia pentru familie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mă uitam la Radu, sperând să mă susțină, dar el doar a oftat și a dat din umeri.

— Hai, mamă, nu-i mare lucru. Simona are nevoie de ajutor, tu tot acasă ești. Ce te costă să fii și tu de folos?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar nu voiam să le dau satisfacția de a mă vedea slabă. Am inspirat adânc și am spus, mai hotărâtă ca niciodată:

— Nu mai pot. Nu sunt bona nimănui. Am și eu nevoie de timp pentru mine, pentru copiii mei, pentru sufletul meu. Nu pot să fiu responsabilă pentru toți copiii familiei doar pentru că sunt acasă.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Simona s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o. Viorica a început să murmure ceva despre „tinerele din ziua de azi”, iar Radu s-a ridicat de la masă, evitându-mi privirea.

— Dacă nu poți să fii de ajutor, atunci nu știu la ce te mai pricepi, a spus Viorica, cu răceală. Pe vremea mea, femeile nu aveau concediu de maternitate, munceau și acasă, și la câmp, și nu se plângeau.

Am simțit cum furia și neputința se amestecă în mine. M-am ridicat de la masă, cu inima bătându-mi nebunește.

— Poate că pe vremea dumneavoastră era altfel, dar acum nu mai pot. Nu vreau să mă pierd pe mine doar ca să mulțumesc pe toată lumea. Am și eu dreptul la odihnă, la liniște, la viața mea.

Am ieșit pe balcon, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Din sufragerie se auzeau voci ridicate, dar nu mai conta. Pentru prima dată, simțeam că am spus ce aveam pe suflet, chiar dacă asta însemna să fiu singură împotriva tuturor.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Radu era distant, iar Viorica mă privea cu reproș de fiecare dată când venea în vizită. Simona nu mi-a mai dat niciun semn, dar am aflat de la vecini că s-a plâns tuturor că „Irina s-a schimbat, nu mai e de ajutor, nu mai e om de familie”.

Mă simțeam vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată, am avut timp să stau cu copiii mei, să citesc o carte, să mă plimb în parc fără să mă gândesc la obligațiile față de ceilalți. Dar liniștea asta era umbrită de gândul că poate am greșit, că poate am distrus echilibrul familiei doar pentru că am vrut să-mi apăr limitele.

Într-o seară, când copiii dormeau, Radu a venit la mine în bucătărie. S-a așezat la masă, cu privirea în pământ.

— Irina, nu vreau să ne certăm. Dar nu înțeleg de ce nu poți să fii mai înțelegătoare cu Simona. Știi cât de greu îi e singură cu doi copii.

Am oftat, simțind cum oboseala și tristețea mă apasă.

— Și mie îmi e greu, Radu. Dar nimeni nu mă întreabă pe mine cum mă simt. Toți așteaptă să fiu mereu disponibilă, să nu spun niciodată nu. Dar și eu am limitele mele. Dacă nu le respect eu, cine să le respecte?

A tăcut. Pentru prima dată, părea că mă ascultă cu adevărat.

— Poate ai dreptate, a spus încet. Dar nu vreau să ne certăm din cauza familiei.

— Nici eu, Radu. Dar nu mai pot să fiu mereu pe ultimul loc. Vreau să fiu și eu importantă, nu doar o bonă gratuită.

A doua zi, Simona mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău dacă te-am pus în dificultate. Nu mi-am dat seama că e prea mult pentru tine.”

Am simțit o ușurare, dar și o tristețe. Poate că am pierdut ceva din apropierea familiei, dar am câștigat ceva din respectul față de mine însămi.

Acum, când mă uit în oglindă, mă întreb: oare e greșit să-ți aperi limitele, chiar dacă asta înseamnă să fii singur împotriva tuturor? Sau, poate, tocmai așa începe adevărata libertate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?