„Nu sunt bonă gratis doar pentru că sunt în concediu de creștere!” – Când familia se întoarce împotriva ta

— Nu pot să cred, Irina! Doar nu faci nimic toată ziua! — vocea soacrei mele, Valeria, răsună peste masa încărcată cu sarmale și salată boeuf, ca un tunet care sparge liniștea duminicii. Mă uit la farfuria mea, încercând să-mi adun gândurile, dar simt cum obrajii mi se înroșesc. Soțul meu, Radu, evită privirea mea, jucându-se absent cu furculița.

— Nu e vorba că nu fac nimic, răspund încet, dar hotărât. Am doi copii mici acasă. Nu pot să am grijă și de Mara, nu e responsabilitatea mea.

Valeria oftează teatral și se uită la Radu, căutând sprijin. — Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta. Aveam trei copii și mai ajutam și vecinii!

Radu ridică din umeri: — Irina, mama are dreptate. Ești acasă oricum. Ce mare lucru să mai ai grijă de Mara câteva ore pe zi?

Mă simt prinsă într-o capcană. Mâinile îmi tremură sub masă. Nu e prima dată când familia lui Radu presupune că timpul meu nu valorează nimic doar pentru că sunt în concediu de creștere. Dar azi, ceva în mine se rupe.

— Nu sunt bonă gratis doar pentru că sunt în concediu! strig, mai tare decât aș fi vrut. Toți tac. Copiii mei, Ana și Vlad, mă privesc cu ochi mari. Simt cum lacrimile îmi urcă în gât, dar le înghit cu forța.

După prânz, atmosfera e apăsătoare. Radu nu-mi vorbește. Valeria bombănește prin bucătărie. Cumnata mea, Simona, mă privește cu dispreț și șoptește ceva la urechea soțului ei. Mă simt izolată în propria casă.

Seara, când copiii adorm, încerc să vorbesc cu Radu.

— De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? întreb cu voce joasă.

— Irina, nu e mare lucru. Mara e cuminte. Și Simona are nevoie de ajutor, lucrează mult…

— Și eu lucrez! Doar pentru că nu merg la birou nu înseamnă că nu muncesc! Ai văzut vreodată cum arată o zi cu doi copii mici?

Radu oftează și se întoarce pe partea cealaltă. Mă simt invizibilă.

A doua zi primesc un mesaj de la Simona: „Sper că te răzgândești. E important pentru mine.”

Îmi vine să țip. Nimeni nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau. Toți presupun că trebuie să mă sacrific pentru binele familiei extinse. Dar eu sunt deja epuizată. Ana are trei ani și încă se trezește noaptea plângând. Vlad abia a început diversificarea și refuză orice mâncare care nu e lapte matern. Nu am timp nici să fac un duș liniștită.

În zilele următoare, tensiunea crește. Valeria mă ignoră complet când vine pe la noi cu supă sau prăjituri pentru copii. Simona postează pe Facebook despre cât de greu îi este ca mamă singură (deși nu e singură), iar rudele îi lasă comentarii pline de compasiune: „Sper să găsești pe cineva să te ajute!”

Mă simt vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie mereu femeile să se sacrifice una pentru alta? De ce nu se implică și bărbații? De ce nimeni nu vede cât de greu îmi este mie?

Într-o seară, după ce Vlad adoarme în brațele mele, îi scriu Simonei un mesaj lung:

„Îmi pare rău că treci printr-o perioadă grea, dar nu pot avea grijă de Mara acum. Sunt deja la limită cu ai mei copii și am nevoie să mă ocup de ei și de mine. Sper să găsești o soluție care să nu implice sacrificiul altcuiva.”

Nu primesc răspuns.

În weekendul următor, la aniversarea lui Vlad, aproape toată familia lipsește. Doar părinții mei vin și câțiva prieteni apropiați. Radu e tăcut și abătut.

— Poate ai exagerat puțin… îmi spune el după ce pleacă toți invitații.

Îl privesc lung: — Poate că da… Dar dacă nu spun eu „nu”, cine o va face pentru mine?

În acea noapte plâng în tăcere, dar simt o ușurare ciudată. Pentru prima dată am pus limite clare.

Zilele trec greu fără sprijinul familiei lui Radu. Mă simt singură și uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dar apoi mă uit la Ana și Vlad cum se joacă împreună și știu că am ales ce era mai bine pentru noi.

Uneori mă întreb: câte mame ajung să se piardă pe ele însele doar ca să mulțumească pe toată lumea? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu sau avem dreptul să spunem „ajunge”?