Nu știu cât primește mama la pensie – și nici nu cred că ar trebui să știu

— Tu știi cât primește mama ta la pensie? m-a întrebat brusc Mirela, colega mea de birou, în timp ce sorbea din cafeaua amară, cu ochii ațintiți spre mine de parcă răspunsul meu ar fi fost o parolă secretă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În jurul mesei, ceilalți colegi au început să-și spună sumele, să povestească despre cum își ajută părinții, cum le plătesc facturile sau le cumpără medicamente. Am zâmbit forțat și am dat din umeri.

— Nu știu, am zis. Nu m-am interesat niciodată. E treaba ei, nu a mea.

Mirela a ridicat o sprânceană, iar ceilalți au tăcut pentru o clipă. Am simțit cum privirile lor mă cântăresc, ca și cum aș fi făcut ceva greșit. Dar adevărul e că relația mea cu mama nu a fost niciodată simplă. Și nici nu cred că vreodată va fi.

Mă numesc Ioana și am crescut într-un apartament mic din cartierul Dristor, cu mama și fratele meu mai mic, Radu. Tata a plecat când aveam zece ani, lăsând-o pe mama să se descurce singură cu doi copii și un salariu de educatoare. Nu ne-a lipsit pâinea, dar nici nu am avut vreodată mai mult decât strictul necesar. Mama era mereu obosită, mereu cu ochii pe ceas, mereu cu grijile la vedere. Nu-mi amintesc să fi râs vreodată cu poftă sau să fi stat cu noi la povești seara, ca alte mame. Totul era despre supraviețuire, despre facturi, despre „nu avem bani pentru asta”.

Când am terminat liceul, am vrut să plec la facultate în alt oraș. Mama s-a opus cu încăpățânare. „Nu avem bani, Ioana! Ce-ți imaginezi, că banii cresc în copaci? Stai aici, mergi la facultatea din București, te poți angaja part-time.” Am cedat, ca de obicei. Radu era prea mic să înțeleagă, dar eu am simțit că mi se taie aripile. Am rămas, am făcut facultatea, m-am angajat, am început să-mi construiesc viața mea, departe de grijile și frustrările mamei.

Anii au trecut, Radu a crescut, a plecat la Cluj, iar mama a ieșit la pensie. Nu știu exact când s-a întâmplat asta, pentru că nu am discutat niciodată despre bani. Mama nu a cerut niciodată ajutor, iar eu nu am oferit. Relația noastră a rămas la fel de rece, de distantă, ca o ușă întredeschisă pe care niciuna dintre noi nu are curajul să o deschidă complet.

În ziua aceea, după discuția de la birou, am plecat acasă cu un nod în gât. Mă întrebam dacă nu cumva sunt o fiică rea. Dacă nu cumva ar trebui să știu cât primește mama la pensie, dacă nu cumva ar trebui să mă implic mai mult. Dar apoi îmi aminteam toate certurile, toate reproșurile, toate momentele în care am simțit că nu sunt suficientă pentru ea. Și mă întrebam: de ce ar trebui să mă simt vinovată?

Sâmbătă dimineață, am sunat-o. Vocea ei era la fel de tăioasă ca întotdeauna.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat, fără să mă salute.

— Nimic, am zis. Voiam doar să văd ce mai faci.

— Ce să fac? Mă uit la televizor. Am făcut curat. Tu?

— Bine… la serviciu e mult de muncă. Am avut o discuție cu colegii despre părinți și pensii. Tu… te descurci cu banii?

A urmat o pauză lungă, apăsătoare.

— De ce întrebi? Nu-ți ajung banii de salariu?

— Nu, nu e asta. Doar… mă gândeam dacă ai nevoie de ceva.

— Nu am nevoie de nimic. Mă descurc. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vocea ei era plină de mândrie, dar și de o tristețe pe care nu o recunoșteam. Am vrut să-i spun că nu e o povară, că mi-ar plăcea să pot vorbi cu ea despre lucruri simple, despre viață, despre trecut. Dar nu am avut curaj.

— Bine, am zis. Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui.

— Da, sigur. Să ai grijă de tine.

Am închis și am rămas cu telefonul în mână, privind în gol. M-am întrebat de ce e atât de greu să vorbesc cu mama. De ce fiecare discuție e o luptă, de ce fiecare întrebare pare o acuzație. Poate pentru că am crescut cu ideea că banii sunt un subiect tabu, că nu trebuie să cerem, să întrebăm, să ne plângem. Poate pentru că mama a fost mereu singură și a învățat să nu depindă de nimeni. Sau poate pentru că nici eu nu am știut să fiu altfel.

În weekendul următor, am decis să merg la ea. Am cumpărat o prăjitură de la cofetăria din colț și am bătut la ușa apartamentului în care am crescut. Mama mi-a deschis, surprinsă.

— Ce cauți aici?

— Am venit să te văd. Am adus ceva dulce.

A oftat, dar m-a poftit înăuntru. Apartamentul era la fel de mic, la fel de ordonat, la fel de tăcut. Am stat la masă, am mâncat prăjitură, am vorbit despre vreme, despre vecini, despre Radu. La un moment dat, am prins curaj.

— Mama, tu chiar te descurci cu pensia? Dacă ai nevoie de ajutor, pot să te ajut. Nu e nicio rușine.

A lăsat furculița jos și m-a privit lung.

— Ioana, eu am muncit toată viața. Nu vreau să depind de nimeni. Pensia mea e mică, dar mă descurc. Dacă o să am nevoie, o să-ți spun. Dar nu vreau să mă simt ca o povară. Ai înțeles?

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. Am realizat că, de fapt, nu e vorba despre bani. E vorba despre orgoliu, despre răni vechi, despre neputința de a ne apropia una de cealaltă. Am plecat de acolo cu un gust amar, dar și cu o dorință nouă: să încerc să sparg zidul dintre noi, chiar dacă nu știu de unde să încep.

Poate că nu e treaba mea să știu cât primește mama la pensie. Dar poate că e treaba mea să fiu acolo, să încerc să o înțeleg, să nu las distanța să crească și mai mult. Oare câți dintre noi nu trăim cu părinți pe care nu-i cunoaștem cu adevărat, pe care îi judecăm sau de care ne ferim, doar pentru că nu știm cum să vorbim despre lucrurile care dor?

Voi cum ați proceda? Ați încerca să vă apropiați sau ați lăsa totul așa, de teamă să nu răscoliți trecutul?