„Nu poți fi bunică doar când îți convine”

— Mamă, te rog, nu mai am pe cine să sun! vocea lui Vlad răsuna disperată în telefon, în timp ce eu încercam să-mi ascund oboseala după o zi lungă la serviciu.

Era deja trecut de opt seara, iar eu visam la o baie caldă și la liniștea apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei. Dar Vlad, băiatul meu de 28 de ani, nu suna niciodată la ore târzii decât dacă era ceva grav.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu mai putem sta aici, mamă. E prea mult. Mara plânge toată noaptea, părinții Anei se ceartă din orice, iar sora ei, Ioana, aduce mereu prieteni acasă. Nu mai avem loc nici să respirăm! Te rog, măcar două zile, până găsim altceva…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi iubesc nepoata, dar știam ce înseamnă să ai un copil mic în casă: nopți nedormite, jucării peste tot, haos. Și totuși, cum să-i spun nu propriului meu fiu?

— Bine, veniți, dar doar pentru câteva zile, am spus cu jumătate de gură.

Nici nu am apucat să închid telefonul că deja mă simțeam vinovată. Îmi promisesem mie însămi că după divorțul de Mircea o să am grijă de mine. Dar iată-mă din nou prinsă între nevoile altora și dorința mea de liniște.

Au venit cu Mara adormită în brațe și cu două genți mari. Ana părea epuizată, cu ochii umflați de plâns. Vlad încerca să pară puternic, dar îl cunoșteam prea bine: era la capătul puterilor.

— Mulțumim, mamaie, a șoptit Ana, evitându-mi privirea.

— Ești sigură că nu deranjăm? a întrebat Vlad.

Am dat din cap și le-am arătat camera mică de oaspeți. În acea noapte am stat trează până târziu, ascultând suspinele Anei și scâncetele Marei. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit lăsându-i să vină.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ana în bucătărie, făcând cafea cu ochii roșii.

— Mama ta nu mă suportă… a spus ea brusc.

— Eu sunt mama lui Vlad, Ana. Și nu e vorba că nu te suport. Doar că… și eu sunt obosită. Și mi-e greu să văd că suferiți.

A izbucnit în plâns.

— Nu mai pot! Părinții mei se ceartă non-stop, Ioana urlă la mine că îi ocup spațiul… Vlad e mereu la muncă… Eu cu Mara toată ziua…

Am simțit un val de compasiune pentru ea. Mi-am amintit cum era când Vlad era mic și Mircea venea acasă doar ca să doarmă sau să se certe cu mine.

— O să fie bine, i-am spus încet. Dar trebuie să vorbim deschis despre ce putem și ce nu putem face unii pentru alții.

În zilele următoare, casa mea s-a transformat într-un câmp de luptă al frustrărilor nerostite. Vlad venea târziu și aducea tensiunea cu el. Ana era tot mai retrasă. Mara plângea mult. Eu mă simțeam invizibilă în propria casă.

Într-o seară, după ce Mara adormise cu greu, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… știu că nu e ușor pentru tine. Dar nu avem pe nimeni altcineva. Ana nu mai poate sta nici măcar o zi la ai ei. Eu nu câștig destul ca să închiriem ceva decent…

— Vlad, tu știi cât te iubesc. Dar și eu am nevoie de liniște. Am muncit toată viața pentru voi… Acum vreau și eu puțin timp pentru mine.

A tăcut o vreme.

— Dacă nu ne ajuți tu… cine?

M-am simțit prinsă într-o capcană. Pe de o parte, eram mama care voia să-și salveze copilul. Pe de altă parte, eram femeia care voia să-și trăiască viața după ani de sacrificii.

În weekend a venit sora mea, Lidia. Când a văzut haosul din casă, a ridicat din sprâncene.

— Tu chiar vrei să-ți petreci bătrânețea crescând copii mici? m-a întrebat direct.

— Nu știu ce vreau… i-am răspuns sincer.

— Atunci spune-le! Pune limite! Altfel o să te trezești că nu mai ai viață deloc.

Seara aceea a fost decisivă. I-am chemat pe Vlad și Ana la masă.

— Vreau să vorbim deschis. Vreau să vă ajut, dar trebuie să găsim o soluție pe termen lung. Nu pot fi bunică doar când vă convine vouă sau când aveți nevoie de mine ca de un hotel sau bonă non-stop. Și eu am dreptul la viața mea!

Ana a izbucnit din nou în plâns.

— Nu avem pe nimeni! Mama m-a dat afară din casă…

Vlad m-a privit cu ochii umezi:

— Mamă…

Am simțit că mă sfâșii între două lumi: cea a copilului meu care are nevoie disperată de ajutor și cea a femeii care vrea să fie mai mult decât o umbră prin casă.

Au trecut două luni de atunci. Încercăm să găsim un echilibru: îi ajut cât pot, dar am început să spun „nu” atunci când simt că nu mai pot duce. Vlad a găsit un job mai bun și sperăm să poată închiria ceva curând. Ana merge la consiliere psihologică gratuită la centru social din cartier.

Dar uneori mă întreb: oare ești o mamă sau o bunică rea dacă pui limite? Sau dragostea adevărată înseamnă tocmai curajul de a spune „ajunge”? Ce credeți voi?