„Nu o să-mi las mama să-mi transforme viața într-un coșmar: cred că pot face față singură tuturor provocărilor”

— Nu mai veni la mine să te plângi, Irina! Ai ales să divorțezi, acum descurcă-te! vocea mamei răsună tăios prin receptor, ca un bici peste pielea deja iritată de oboseală și neputință. Mă uit la fetița mea, Mara, care se joacă pe covor cu o păpușă fără un picior. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. Nu vreau să o sperii.

E trecut de ora 22:00 și încă nu am apucat să mănânc. Mara a făcut febră, am stat cu ea la Urgențe până la 7 dimineața, apoi am mers direct la muncă. Am sunat-o pe mama să o rog să stea cu Mara două ore, cât mă duc la farmacie și poate dorm puțin. Răspunsul ei a fost ca un duș rece: „Nu mă interesează problemele tale. Eu am răbdat pentru familia mea, tu n-ai fost în stare.”

Mi se strânge stomacul de furie și neputință. Mama mereu a pus sacrificiul pe un piedestal. A rămas cu tata chiar și când îl prindea beat, cu urme de ruj pe guler și cu miros străin pe piele. A îndurat palme și vorbe grele, spunând mereu că „așa e viața de familie”. Când eram mică, îi promiteam în gând că eu nu voi trăi niciodată așa.

Dar iată-mă aici, singură cu un copil mic, fără niciun ajutor. Fostul meu soț, Radu, a dispărut din peisaj după divorț ca și cum n-ar fi existat niciodată. Plătește pensie alimentară când își amintește și nu răspunde la telefon niciodată. Mama spune că e vina mea – „Nu ai știut să-ți ții bărbatul acasă.”

Într-o seară, după ce Mara adoarme cu capul pe burta mea, mă trezesc plângând în tăcere. Îmi amintesc de copilăria mea: cum mă ascundeam sub masă când tata urla la mama, cum îi vedeam ochii roșii dimineața și cum îmi promiteam că voi fi altfel. Dar oare sunt? Sau doar repet același scenariu, doar că sub altă formă?

La serviciu, colegele mă privesc cu milă sau curiozitate. „Cum te descurci singură?” mă întreabă Adina într-o pauză de cafea. „Nu știu”, îi răspund sincer. „Uneori simt că nu mai pot.”

Într-o zi, primesc un telefon de la mama. Vocea ei e rece:
— Am auzit că Mara a fost bolnavă. Ai rezolvat?
— Da, i-am dat antibiotic. Acum e mai bine.
— Să nu uiți că tu ai ales drumul ăsta. Eu nu pot să-ți port crucea.

Închid telefonul tremurând. Mă simt ca o fetiță certată pentru o notă proastă. Dar nu mai sunt copil. Sunt mamă.

Într-o duminică, mergem la mama acasă. Mara aleargă prin curte, iar eu încerc să port o conversație normală cu ea.
— Mamă, de ce nu vrei să mă ajuți? De ce trebuie să fie totul atât de greu?
Ea oftează adânc și-și aprinde o țigară.
— Pentru că așa am fost crescută și eu. Femeia trebuie să rabde. Tu ai fugit la primul hop.
— Mamă, tata te-a bătut ani de zile! Crezi că asta e viață?
— Da! Pentru tine! Pentru casa asta! Pentru ca tu să ai ce pune pe masă!

Mă uit la ea și văd o femeie obosită, cu ochii goi. Îmi dau seama că nu știe altceva decât sacrificiul. Că iubirea ei e amestecată cu frică și rușine.

Seara, după ce ajung acasă, Mara mă întreabă:
— Mami, de ce e bunica supărată pe tine?
Nu știu ce să-i răspund. Cum îi explic unui copil de patru ani că uneori dragostea doare? Că uneori părinții noștri ne rănesc fără să vrea?

Încep să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Lidia, mă întreabă:
— Ce vrei tu pentru Mara?
— Să fie fericită. Să nu creadă că trebuie să sufere ca să fie iubită.
— Și pentru tine?
Rămân pe gânduri. Nu știu ce vreau pentru mine. Poate doar liniște.

Într-o zi, primesc un mesaj de la Radu: „Pot veni sâmbătă să o iau pe Mara?” Mă blochez. Nu a mai cerut asta niciodată. Îi spun da, dar inima îmi bate nebunește de teamă și speranță.

Sâmbătă dimineață, Radu vine cu o pungă de jucării și un zâmbet stânjenit.
— Irina… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
Nu știu dacă îl cred sau dacă vreau să-l cred. Dar pentru prima dată simt că nu mai sunt singură în lupta asta.

După ce Mara pleacă cu el, stau pe canapea și privesc tavanul gol. E liniște în casă – o liniște ciudată, apăsătoare și eliberatoare în același timp.

Seara primesc un mesaj de la mama: „Sper că nu-l lași iar să-ți strice viața.”
Nu-i răspund imediat. Mă gândesc mult la ea – la toate femeile din familia noastră care au tăcut și au răbdat.

Îmi promit că eu voi fi altfel pentru Mara. Că nu voi lăsa trecutul să ne definească viitorul.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare chiar pot rupe lanțul acesta? Oare pot fi eu prima care spune „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?