Nu-mi pot lăsa fiul cu mama mea după ce i-a făcut asta: Povestea unei trădări de familie

— Mamă, nu pot să cred că ai făcut asta! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce îl strângeam pe Vlad la piept. Avea doar opt ani și ochii lui mari, căprui, mă priveau speriați, neînțelegând de ce bunica lui plângea în fața noastră.

Totul a început într-o după-amiază de sâmbătă, când am primit un telefon de la vecina mamei mele, doamna Stanciu. „Ana, cred că ar trebui să vii repede la mama ta. E ceva ciudat cu Vlad.” Am lăsat totul baltă și am fugit spre apartamentul copilăriei mele din cartierul Drumul Taberei. Pe drum, inima îmi bătea nebunește. Vlad era la mama pentru că eu lucram peste program la spital. Aveam încredere oarbă în ea — sau cel puțin așa credeam.

Când am intrat pe ușă, Vlad stătea pe canapea, cu o pungă de chipsuri în brațe și cu ochii roșii de plâns. Mama era la bucătărie, vorbind la telefon cu cineva. Am auzit doar frânturi: „Da, da, sigur, îl aduc mâine… E băiat cuminte, nu face probleme…”

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia.

Mama a închis telefonul brusc și a venit spre mine. — Ana, nu e nimic grav. Doar că… m-am gândit să-l duc pe Vlad la familia Popescu mâine. Au nevoie de un băiețel drăguț pentru o reclamă la un magazin de haine. Le-am spus că Vlad e perfect.

Am simțit cum mi se taie picioarele. — Fără să mă întrebi? Fără să-i explici lui Vlad?

Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi: — Mami, bunica a zis că dacă nu merg, nu mai primesc dulciuri…

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Mama a încercat să mă liniștească: — Ana, e doar o reclamă! O să primească bani frumoși și poate chiar un contract pe termen lung! Nu vezi câți copii apar la televizor? E șansa lui!

— Șansa lui sau a ta? am întrebat printre dinți. Știam că mama avea probleme cu banii de când tata murise și pensia abia îi ajungea pentru medicamente. Dar să-și folosească nepotul fără acordul meu? Să-l șantajeze emoțional?

Am luat-o pe Vlad de mână și am ieșit fără să mai spun un cuvânt. Pe drum spre casă, băiatul meu a început să plângă în hohote: — Mami, eu nu vreau să fiu pe afișe! Vreau doar să mă joc cu Matei în parc…

L-am ținut strâns și am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ajuns acasă și l-am pus la somn, dar eu nu am putut adormi toată noaptea. Am rememorat copilăria mea: cum mama mă împingea mereu să fiu cea mai bună la școală, cum nu accepta niciodată un „nu pot”. Mereu era vorba despre imagine, despre ce spun vecinii, despre cum „trebuie” să fim.

A doua zi dimineață, mama a venit la noi acasă. Avea ochii umflați de plâns și vocea răgușită.

— Ana, te rog să mă ierți… N-am vrut să vă rănesc. Nu știu ce-a fost în capul meu… M-am gândit că poate Vlad va avea o viață mai bună decât am avut noi.

— O viață mai bună sau una trăită după dorințele tale? am întrebat-o rece.

A izbucnit în lacrimi: — Nu știu… Poate am greșit. Dar n-am vrut decât să-l ajut.

— Să-l ajuți sau să-ți rezolvi problemele? Ai nevoie de bani și ai crezut că Vlad e soluția ta rapidă.

Mama a tăcut. Știam că era adevărat. Știam cât de greu îi era singură, dar nu puteam accepta ca fiul meu să fie folosit ca monedă de schimb.

În zilele următoare, Vlad a refuzat să vorbească cu bunica lui. Îl vedeam cum se uită pe furiș la telefon când primea mesaje de la ea și cum le ștergea fără să le citească. Eu însămi nu știam ce să fac: să o iert sau să rup legătura?

Prietenii mei mi-au spus că exagerez: „E doar o reclamă! Toți copiii fac asta acum!” Dar eu știam că nu e vorba doar despre o reclamă. Era vorba despre încredere, despre limitele pe care le punem celor dragi atunci când vine vorba de copiii noștri.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, m-am uitat lung la poza noastră de familie din sufragerie: eu copil mic în brațele mamei mele, tata zâmbind larg lângă noi. M-am întrebat dacă el ar fi procedat altfel. Dacă ar fi avut curajul să-i spună mamei „Nu!” atunci când era cazul.

Au trecut câteva luni de atunci. Mama încă încearcă să repare relația cu Vlad. Îi aduce jucării, îi trimite mesaje drăguțe, dar el încă nu vrea să meargă singur la ea. Eu încă mă lupt cu vina și cu întrebarea dacă am făcut bine sau rău.

Poate că rana asta nu se va vindeca niciodată complet. Poate că unele limite trebuie puse chiar și celor care ne-au crescut.

Mă întreb uneori: Cât de mult putem ierta părinților noștri? Și unde tragem linia între ajutor și exploatare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?