„Nu mi-am recunoscut fiul în acea noapte” – Mărturia unei mame din București despre dependență, rușine și adevăruri ascunse

— Nu! Vlad, te rog, nu face asta! — vocea mea răsuna disperată în sufrageria mică, tapetată cu amintiri vechi și fotografii prăfuite. Vlad, fiul meu de șaptesprezece ani, stătea în fața mea cu ochii injectați, tremurând, cu pumnii strânși. Pe masă, lângă el, sticla de vodcă era aproape goală. În colțul camerei, soțul meu, Sorin, privea scena cu o liniște ciudată, aproape satisfăcută.

— Lasă-l, Mariana! E mare deja. Să-și asume ce face! — a spus Sorin cu un zâmbet rece, pe care nu i-l mai văzusem niciodată.

M-am repezit la Vlad să-i smulg sticla din mână, dar el s-a ferit brusc și a căzut peste măsuța de cafea. S-a lovit la cap. Sângele i s-a prelins pe tâmplă. Am țipat. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu.

Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. În timp ce așteptam ambulanța, Sorin s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche:

— Vezi ce-ai făcut? Ai crescut un ratat.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am vrut să-i răspund, dar nu am putut. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru certurile din casă, pentru serile când îl lăsam pe Vlad singur ca să lucrez peste program, pentru fiecare dată când am ales să tac ca să nu-l supăr pe Sorin.

Ambulanța a venit repede. Paramedicii l-au ridicat pe Vlad pe targă. Unul dintre ei m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

Am bâiguit ceva despre o căzătură. Dar privirea lui pătrunzătoare mi-a spus că nu m-a crezut.

După ce au plecat cu Vlad, am rămas singură cu Sorin. El s-a așezat pe canapea și și-a aprins o țigară.

— Să vezi ce frumos o să fie când o să vină poliția. Crezi că nu știu că ai ascuns băutura de el? Crezi că nu știu că tu i-ai dat bani pentru porcăriile alea?

Mi-am dat seama că nu mai era omul pe care îl cunoscusem acum douăzeci de ani. Sau poate niciodată nu fusese.

Poliția a venit la scurt timp după ambulanță. Un vecin auzise țipetele și sunase și el la 112. M-au întrebat dacă Vlad a consumat alcool sau altceva. Am încercat să neg, dar Sorin a intervenit:

— Soția mea îi dădea bani să-și cumpere băutură și cine știe ce alte prostii. Eu am încercat să-l opresc!

M-au luat la secție pentru declarații. În drum spre mașina poliției, am văzut-o pe vecina de la trei privind pe geam cu ochii mari. M-am simțit goală, expusă, ca și cum toată lumea ar fi știut ce fel de mamă sunt.

La secție am stat ore întregi. Mi-au pus întrebări despre Vlad, despre Sorin, despre viața noastră de familie. Am simțit cum fiecare întrebare mă dezbracă de orice apărare.

— Doamnă, știați că fiul dumneavoastră consuma alcool frecvent?

— Nu… adică… poate uneori… dar nu așa…

— Știați că soțul dumneavoastră îl agresa verbal?

Am tăcut. Nu voiam să spun nimic rău despre Sorin, dar nici nu puteam minți.

Când m-au lăsat să plec, era deja dimineață. Am mers direct la spital. Vlad era încă inconștient. Lângă patul lui stătea o asistentă care mi-a spus:

— E norocos că a scăpat doar cu o comoție ușoară. Dar are nevoie de ajutor specializat.

Am început să plâng în hohote. Nu mai puteam ține nimic în mine.

Câteva zile mai târziu, Vlad s-a trezit. M-a privit cu ochi goi.

— Mamă… de ce nu m-ai apărat niciodată?

Întrebarea lui m-a sfâșiat. Am vrut să-i spun că am încercat, că am făcut tot ce am putut, dar adevărul era că mereu am ales să tac de frică să nu stric „familia”.

Sorin nu a venit la spital niciodată. Când m-am întors acasă după o săptămână, am găsit apartamentul gol. Pe masă era doar o hârtie: „Nu mai pot trăi cu voi.”

Am rămas singură cu Vlad și cu rușinea mea. Am început să mergem împreună la terapie. A fost greu — pentru el să vorbească despre furie și abandon, pentru mine să recunosc că am greșit ca mamă.

Într-o zi, terapeutul ne-a întrebat:

— Ce vă doriți unul de la celălalt?

Vlad a spus simplu:

— Sinceritate.

Eu am spus:

— Iertare.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să reconstruim ceva din ceea ce am pierdut. Uneori mă gândesc la zâmbetul acela al lui Sorin din noaptea aceea — rece, străin — și mă întreb dacă nu cumva el era doar oglinda propriei mele neputințe.

Oare câți dintre noi alegem să tăcem din frică sau rușine și ajungem astfel să ne pierdem copiii? Oare chiar știm ce se întâmplă cu adevărat în familiile noastre?