Nu Mi-am Invitat Mama la Nuntă: Povara Alegerii

— Irina, nu poți să faci asta! E mama ta, pentru numele lui Dumnezeu! vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mi-am petrecut copilăria. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Alexandru, logodnicul meu, era fixată în podea.

— Tata, nu înțelegi… Nu pot. Nu după tot ce a făcut. Nu după câți ani am încercat să mă prefac că totul e bine, am șoptit, simțind cum lacrimile mă ard pe dinăuntru.

Mama. Sau, mai bine zis, femeia care mi-a dat viață. După divorțul părinților mei, când aveam doar opt ani, am rămas cu tata. Mama s-a recăsătorit repede cu un bărbat bogat din București și, de atunci, vizitele ei au devenit tot mai rare. De fiecare dată când venea, aducea cadouri scumpe, dar nu și timp sau dragoste. Îmi amintesc cum stăteam pe marginea patului, așteptând să mă întrebe ce mai fac la școală, dar tot ce primeam era un zâmbet fals și o întrebare despre notele la matematică.

Anii au trecut, iar eu am crescut cu sentimentul că nu sunt niciodată suficientă. Tata muncea două joburi ca să ne descurcăm, iar eu încercam să fiu fata perfectă, să nu-i dau motive să regrete că m-a păstrat. În liceu, când am avut prima criză de anxietate, mama mi-a spus la telefon: „Nu mai dramatiza, Irina. Toți avem probleme.” Atunci am înțeles că nu pot conta pe ea.

Când l-am cunoscut pe Alexandru, am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat. El m-a învățat să râd din nou, să cred că merit iubire. După trei ani împreună, m-a cerut de soție într-o seară ploioasă de aprilie, pe terasa blocului nostru din Militari. Am plâns de fericire și am spus „da” fără să clipesc.

Dar fericirea mea a fost umbrită de gândul la nuntă. Cine va veni? Cine va lipsi? Tata era încântat, dar mama… Mama a sunat după două săptămâni, când a aflat de la o mătușă. „Irina, dragă, sper că nu ai uitat să-mi trimiți invitația. Știi cât țin la astfel de evenimente.” Vocea ei era rece, ca întotdeauna.

Am stat nopți întregi frământându-mă. Alexandru mă ținea în brațe și mă întreba: „Ce vrei tu cu adevărat?” Și răspunsul era mereu același: nu voiam ca mama să fie acolo. Nu voiam să-mi strice ziua cu privirile ei critice, cu comentariile despre rochia mea sau despre cât de modestă e sala de nuntă. Nu voiam să simt din nou că nu sunt suficientă.

Când i-am spus tatei decizia mea, a izbucnit: „Irina, nu poți să-ți rupi familia în două pentru o zi! O să regreți!” Dar eu știam că nu e doar despre o zi. Era despre toți anii în care am fost invizibilă pentru ea.

Sora mea vitregă, Ana, mi-a scris pe Facebook: „Ești egoistă. Mama plânge în fiecare zi de când a aflat.” Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să simt vinovăție. Dar nu simțeam decât o ușurare amară.

Ziua nunții a venit cu soare și cu miros de flori proaspete. Tata m-a condus la altar cu ochii în lacrimi. Alexandru m-a privit ca și cum aș fi fost singura femeie din lume. Prietenii mei au dansat până dimineața, iar eu am râs, am plâns și m-am simțit, pentru prima dată, întreagă.

După nuntă, am primit un plic de la mama. O scrisoare scurtă: „Sper că ai fost fericită. Poate într-o zi vei înțelege cât de mult te-am iubit în felul meu.” Am plâns ore întregi, pentru toate cuvintele nespuse, pentru toate îmbrățișările pierdute.

Acum, la câteva luni după nuntă, încă mă întreb dacă am făcut bine. Familia mea e mai dezbinată ca niciodată. Tata nu mai vorbește cu mama, Ana nu-mi mai răspunde la mesaje. Dar eu? Eu mă simt liberă. Pentru prima dată, am ales pentru mine.

Oare e egoism să-ți protejezi sufletul? Sau e singura cale spre vindecare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?