„Nu mai vreau să fiu mama ta!” – Povestea unei fiice care a trăit între două lumi

— Nu mai vreau să fiu mama ta! Ți-am spus de atâtea ori că nu ești în stare de nimic!

Cuvintele mamei mele, rostite cu vocea ei ascuțită, încă îmi răsună în minte, deși au trecut ani de atunci. Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Militari. Stăteam la masa din bucătărie, cu ochii în farfuria cu ciorbă reîncălzită, încercând să-mi adun curajul să-i spun că am fost acceptată la Facultatea de Litere din Cluj. Dar înainte să apuc să deschid gura, ea a început să țipe, supărată că nu găsise ciorapii curați și că nu mă implic destul în treburile casei.

— Tu nu vezi că eu mă sacrific pentru tine? Că muncesc două schimburi la fabrică să ai tu tot ce-ți trebuie? Și tu… tu visezi la Cluj, la poeziile tale! Cine crezi că te ține acolo?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata murise când aveam 12 ani, iar mama rămăsese singură cu mine și fratele meu mai mic, Radu. De atunci, viața noastră fusese o luptă continuă: facturi neplătite, lipsuri, certuri. Dar visul meu era să plec, să scriu, să trăiesc altfel decât ea. Să nu mă pierd în rutina care o făcuse pe mama să devină atât de amară.

— Mamă, am fost acceptată la Litere… la Cluj. Am primit bursă. Nu trebuie să plătești nimic.

A tăcut o clipă. Apoi a izbucnit:

— Și eu ce fac aici? Cu Radu? Cu ratele? Tu chiar nu te gândești la nimeni altcineva decât la tine?

Am simțit o vinovăție apăsătoare. Mereu mi-a spus că sunt egoistă. Că nu sunt ca ea, puternică și capabilă să renunț la orice pentru familie. Dar eu nu voiam să renunț la mine.

Noaptea aceea am plâns în pernă, încercând să-mi imaginez cum ar fi viața mea dacă aș rămâne. Să mă angajez la supermarketul din colț, să am grijă de Radu, să o ajut pe mama. Să-mi îngrop visurile sub greutatea obligațiilor. Dar ceva din mine refuza să accepte asta.

A doua zi dimineață, când am ieșit din cameră, mama mă aștepta cu ochii umflați de plâns.

— Dacă pleci, să nu te mai întorci! — mi-a spus printre dinți.

Am plecat. Cu un rucsac vechi și câteva haine, am urcat în trenul spre Cluj. În compartiment, o bătrână cu basma mi-a zâmbit cald:

— Pleci la școală, mamă?

Am dat din cap și am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji.

La Cluj, totul era nou și strălucitor. Colegii mei vorbeau despre festivaluri, despre cărți și filme pe care eu doar le visam. În primele luni am muncit ca ospătăriță într-o cafenea micuță din centru ca să-mi plătesc mâncarea. Îmi era dor de Radu, dar mama nu răspundea la telefon. Îmi trimitea doar mesaje scurte: „Sper că ești fericită acolo.”

Într-o seară, după seminarul de literatură română, am primit un telefon de la vecina noastră, tanti Viorica:

— Mamă-ta a ajuns la spital… A leșinat la muncă. E obosită tare.

Am simțit cum mă prăbușesc. Am luat primul tren spre București. În salonul alb și rece al spitalului Municipal, mama părea mai mică decât o știam vreodată. M-a privit cu ochii goi.

— De ce ai venit? Nu ai tu treabă la Cluj?

— Mamă…

— Lasă-mă! Nu vreau să te văd!

Am stat pe hol toată noaptea. Radu a venit dimineața și m-a îmbrățișat fără cuvinte.

— Nu e vina ta… — mi-a șoptit el. — Ea nu știe altfel să iubească.

După câteva zile, mama s-a externat. Am încercat să vorbim, dar între noi era un zid de tăcere și reproșuri nespuse. M-am întors la Cluj cu sufletul frânt.

Anii au trecut. Am terminat facultatea cu note mari și am publicat primul meu volum de poezii. La lansare au venit colegii mei, profesori, chiar și Radu — student acum la Politehnică. Mama nu a venit. Mi-a trimis un mesaj sec: „Felicitări.”

Într-o zi de vară, când mă pregăteam să plec într-o tabără literară la Sibiu, am primit un plic galben acasă: scrisoarea mamei mele.

„Nu știu dacă ai să mă ierți vreodată pentru tot ce ți-am spus. Mi-e greu fără tine aici. Dar cred că ai făcut bine că ai plecat. Poate tu vei fi fericită cum eu n-am fost niciodată.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acele rânduri. Am înțeles atunci cât de greu îi fusese ei să fie mamă singură într-o lume care nu i-a dat niciodată pauză sau alinare.

M-am întors acasă după ani de zile și am găsit-o pe mama mai bătrână, dar mai blândă.

— Te-ai întors…

— Da, mamă…

Ne-am îmbrățișat fără cuvinte. Pentru prima dată în viață am simțit că poate putem începe din nou.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru mic din Militari și mă gândesc: oare cât de mult ne rănesc cuvintele spuse la nervi? Oare putem vreodată vindeca rănile dintre părinți și copii sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli? Voi ce credeți?