„Nu mai vin. Nu sunt sluga nimănui!” – Povestea unei bunici care a spus „ajunge”

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la nora mea, care abia ridica privirea din telefon.

Era marți dimineața, iar eu eram deja la ei de două ore. Îl legănam pe Vlad, nepotul meu de trei ani, care plângea necontenit pentru că nu-i găsea ursulețul preferat. În bucătărie, vasele se adunaseră de ieri, iar pe masă era încă firimituri de la micul dejun. Simona stătea pe canapea, cu picioarele sub ea, răsfoind rețelele sociale. M-am apropiat, cu Vlad în brațe, și am spus încet:

— Simona, ai putea să mă ajuți puțin? Poate să strângi masa sau să-l iei pe Vlad cât spăl vasele?

Ea a oftat, fără să-și ridice ochii:

— Mamă, dacă tot ești aici… Poți să faci tu? Eu trebuie să răspund la niște mesaje de la serviciu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când se întâmpla asta. De luni bune, venisem zilnic la ei, chipurile să am grijă de Vlad cât Simona lucra de acasă și Mihai, fiul meu, era la birou. La început, mi s-a părut firesc. „Bunica ajută”, îmi spuneam. Dar treptat, ajutorul meu s-a transformat într-o obligație. Nu mai era vorba doar de nepot; făceam curat, găteam, spălam hainele și vasele, iar Simona părea să considere totul normal.

Într-o zi, Mihai m-a sunat:

— Mamă, poți să vii și sâmbătă? Avem nevoie să ieșim puțin în oraș.

— Mihai, dar sâmbătă voiam să merg la biserică și să mă văd cu prietenele mele…

— Hai, mamă, nu fi așa! E doar o oră-două.

Dar nu era niciodată doar o oră-două. De fiecare dată rămâneam până seara târziu. Când încercam să spun că sunt obosită sau că am și eu nevoie de timp pentru mine, Simona îmi răspundea cu un zâmbet fals:

— Dar ce altceva ai de făcut? Doar nu mai lucrezi…

M-am simțit umilită. M-am simțit invizibilă. Parcă nu mai eram mama lor, ci o femeie de serviciu pe care o poți chema oricând și oricum.

Într-o duminică dimineață, când am ajuns la ei și am găsit casa vraiște după o petrecere cu prietenii lor, am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am început să plâng în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am privit în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți. Unde dispăruse femeia veselă care dansa la nunta fiului ei? Unde era bunica aceea care povestea basme cu dragoste și răbdare?

În acea zi am decis: trebuie să vorbesc cu Mihai.

Seara, după ce Vlad a adormit, l-am rugat să stea puțin cu mine în bucătărie.

— Mihai, simt că nu mai pot continua așa. Mă doare spatele, mă dor picioarele… Nu mai sunt tânără. Vreau să vă ajut, dar nu pot face totul singură.

El m-a privit surprins:

— Mamă, dar tu mereu ai fost puternică! Și Simona are nevoie de ajutor… Știi cât de greu îi e cu serviciul?

— Știu… Dar și eu am nevoie de odihnă. Am și eu viața mea. Nu vreau să mă simt ca o slujnică în casa voastră.

A tăcut câteva clipe. Apoi a spus:

— O să vorbesc cu Simona.

Dar nimic nu s-a schimbat. A doua zi dimineață, Simona m-a întâmpinat cu aceeași atitudine distantă:

— Ai putea să faci și niște ciorbă azi? Și dacă poți, spală și geamurile din camera lui Vlad…

Atunci am izbucnit:

— Nu mai vin! Nu mai pot! Nu sunt sluga nimănui!

Simona a rămas blocată. Mihai a venit din dormitor și m-a privit ca pe un străin.

— Mamă… exagerezi!

— Nu exagerez! Vreau doar respect! Vreau să fiu bunica lui Vlad, nu menajera voastră!

Am plecat plângând. În drum spre casă mi-am amintit de mama mea, cum îmi spunea mereu: „Ajută-ți copiii, dar nu te lăsa călcată în picioare.” N-am ascultat-o atunci. Acum îi dau dreptate.

Zilele următoare au fost grele. Mihai nu m-a sunat deloc. Simona mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită.”

M-am simțit vinovată. M-am întrebat dacă n-am greșit undeva. Poate că am fost prea dură? Poate că trebuia să rabd mai mult?

Dar apoi am început să mă bucur de liniște. Am ieșit la plimbare cu vecina mea, Ileana. Am mers la biserică duminica și am stat la povești cu prietenele mele la cofetărie. Am redescoperit cine sunt eu fără povara zilnică a așteptărilor celorlalți.

După două săptămâni, Mihai m-a sunat:

— Mamă… ne pare rău. Am înțeles că ai dreptate. Putem să vorbim?

Ne-am întâlnit la mine acasă. Am discutat mult despre limite, despre respect și despre cât de ușor e să iei dragostea unui părinte ca pe ceva garantat.

Acum îi văd mai rar pe Vlad și pe copii mei, dar timpul petrecut împreună e mai prețios ca niciodată. Am învățat că iubirea adevărată nu înseamnă sacrificiu fără margini; iubirea adevărată are nevoie de respect reciproc.

Mă întreb uneori: câte mame și bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru că vrem să fim „de folos”? Oare când învățăm să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?