Nu mai sunt sluga lor: povestea mea de eliberare după ani de sacrificii

— Mamă, nu poți să vii mai devreme mâine? Irina are nevoie de ajutor cu copiii și trebuie să fac și eu niște cumpărături, mi-a spus Vlad la telefon, vocea lui grăbită, aproape indiferentă.

Am rămas cu receptorul în mână, privind pe fereastră la ploaia care bătea în geamuri. Era a treia oară săptămâna asta când mă chemau să stau cu nepoții. De fiecare dată, Irina mă întâmpina cu o listă de treburi: „Să nu uiți să dai cu aspiratorul, să speli vasele, și dacă poți, fă și tu o ciorbă, că eu nu mai apuc.”

M-am simțit mică, invizibilă. Parcă nu mai eram mama lor, ci o femeie de serviciu pe care o poți chema oricând, fără să întrebi dacă poate sau dacă vrea. M-am întrebat când s-a schimbat totul. Când am devenit doar „mama care ajută”, nu și femeia care are dreptul la odihnă sau la respect?

Nu am avut o viață ușoară. Am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident la combinat. Am muncit la croitorie zi-lumină ca să nu le lipsească nimic. Vlad și Ana au fost totul pentru mine. Când Vlad s-a însurat cu Irina, am fost fericită. O fată deșteaptă, frumoasă, dar mereu puțin rece cu mine. Nu m-am plâns niciodată. Am vrut doar să fiu aproape de ei.

Dar anii au trecut și am început să simt că nu mai sunt dorită decât pentru ceea ce pot face. Nu pentru cine sunt. Într-o zi, am ajuns la ei mai devreme decât trebuia. Am intrat în casă și am auzit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Da, vine soacra iar. Noroc cu ea că altfel n-aș face față. Dar trebuie să-i spun iar să nu pună prea mult pătrunjel în ciorbă, că nu-i place lui Vlad…

M-am oprit în hol, cu sacoșa în mână. M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am vrut să plâng, dar m-am abținut. Am făcut tot ce mi-au cerut în ziua aia, dar ceva s-a rupt în mine.

Seara, acasă, am stat pe marginea patului și m-am uitat la mâinile mele crăpate de muncă. Mi-am adus aminte de mama mea, cum îmi spunea mereu: „Să nu te lași călcată în picioare, Maria!” Dar eu? Eu ce făceam?

A doua zi, Ana m-a sunat:

— Mamă, poți să vii și la mine? Am de predat un proiect și nu știu ce mă fac cu fetița…

— Ana, nu pot azi. Sunt obosită.

A tăcut câteva secunde.

— Dar ce ai pățit? Nu te simți bine?

— Nu… Sunt doar obosită. Și cred că am nevoie de o pauză.

A oftat.

— Bine… Dar să știi că mă bazam pe tine.

Am simțit vinovăție. Dar și o ușoară eliberare.

În weekend am fost chemată din nou la Vlad. Când am ajuns, Irina m-a întâmpinat cu aceeași listă:

— Maria, dacă poți să faci curat în baie și să calci niște haine… Eu trebuie să ies cu copiii în parc.

Am privit-o drept în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Irina, azi nu fac nimic din toate astea. Am venit doar să stau cu nepoții. Dacă vrei curățenie sau mâncare, vă descurcați voi.

A rămas blocată.

— Cum adică? Dar Vlad mi-a zis că vii să ne ajuți!

— Să vă ajut DA, dar nu să fiu sluga voastră.

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat din umeri și a ieșit trântind ușa.

Când a venit Vlad acasă, m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat cu Irina? A zis că ai refuzat să faci curat.

— Vlad, eu sunt mama ta, nu menajera voastră. Vreau să fiu bunica copiilor tăi, nu femeia voastră de serviciu.

A rămas surprins.

— Mamă… dar noi credeam că îți place să fii aici…

— Îmi place să fiu cu voi. Dar nu-mi place să fiu folosită.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— N-am realizat că te simți așa…

Am plecat acasă cu inima grea, dar și cu un sentiment nou: demnitate.

Au urmat zile tensionate. Nici Vlad, nici Ana nu m-au mai sunat atât de des. M-am simțit singură la început. Dar apoi am început să ies la plimbare prin parc, să citesc romane vechi pe care le uitasem pe rafturi, să beau cafeaua liniștită dimineața fără graba de a fugi la cineva.

După două săptămâni, Ana a venit la mine acasă cu fetița:

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am împovărat prea mult. Nici eu nu mi-am dat seama cât te solicităm.

Am zâmbit și am luat-o în brațe.

— Nu e vina ta. Și eu am greșit că n-am spus nimic până acum.

Vlad m-a sunat după câteva zile:

— Mamă… vrei să vii duminică la noi? Nu ca să faci ceva prin casă… doar ca să stai cu noi la masă.

Am simțit lacrimi în ochi.

— Vin cu drag.

Nu știu dacă totul se va schimba peste noapte. Poate niciodată nu voi primi recunoștința pe care o meritam pentru toți anii de sacrificiu. Dar știu sigur că nu mai sunt sluga nimănui. Sunt Maria — mamă, bunică și femeie care merită respect.

Oare câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim pe placul celor dragi? Și cât timp ne trebuie ca să ne recâștigăm vocea?