„Nu mai pot, doamnă Văduva!” – Povestea unei vecinătăți care a devenit povară

— Nu mai pot, doamnă Văduva! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în pragul ușii ei. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea nebunește. O văzusem de atâtea ori întinsă în patul acela vechi, cu pernele mototolite și privirea pierdută spre tavan, dar niciodată nu-i vorbisem așa.

Era a treia oară în acea zi când mă sunase să-i aduc apă, să-i schimb televizorul pe alt canal, să-i caut ochelarii. De un an, de când fiica ei, Ramona, s-a mutat la București, eu am devenit „fata de serviciu” a blocului. La început am făcut-o din milă, apoi din obișnuință, iar mai târziu dintr-un sentiment apăsător de vinovăție.

— Știu că nu-ți e ușor, Maria, dar nu am pe nimeni altcineva… mi-a răspuns ea încet, cu vocea stinsă.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge stomacul. Avea ochii umezi și obrajii supți. Camera mirosea a medicamente și a ceaiuri bătrânești. Pe noptieră, telefonul mobil vibra încet – probabil Ramona îi trimisese un mesaj sec: „Sunt ocupată la serviciu. Te sun mai târziu.”

Am inspirat adânc. În spatele meu, pe hol, îl auzeam pe fiul meu, Vlad, bombănind:

— Iar la baba aia? Nu vezi că nici nu mai gătești pentru noi?

Soțul meu, Sorin, mă privea cu reproș când veneam târziu acasă. „Nu ești asistenta nimănui”, îmi spunea. „Noi ce suntem pentru tine?”

Dar nu puteam să o las pe doamna Văduva singură. Îmi aminteam cum mă ajutase când eram însărcinată cu Vlad și nu aveam pe nimeni în oraș. Îmi aducea supă caldă și mă asculta când plângeam de frică. Acum rolurile se inversaseră.

Într-o seară de iarnă, când ningea ca-n povești și tot orașul părea înghețat în timp, m-a sunat la ora 11 noaptea:

— Maria, nu pot respira bine… cred că trebuie să chemi salvarea.

Am alergat desculță pe scări, cu paltonul peste pijama. Am stat cu ea până au venit paramedicii. Ramona a răspuns la telefon abia dimineața:

— Îmi pare rău, mami, dar nu pot veni acum. Copiii sunt răciți și Mihai are ședință la serviciu.

După acea noapte am început să simt că mă sufoc. Nu mai aveam timp pentru mine sau pentru familie. La serviciu eram obosită și neatentă. Colegele mă întrebau dacă sunt bolnavă.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o notă mică la matematică. Când l-am întrebat de ce nu mi-a spus, mi-a aruncat:

— Oricum nu te interesează! Tu ai grijă doar de bătrâna aia!

Am plâns în baie până mi s-au înroșit ochii. M-am întrebat dacă fac bine sau rău. Dacă e corect să mă împart între toți și să nu mai rămână nimic pentru mine.

Într-o sâmbătă dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, am decis să vorbesc deschis cu doamna Văduva.

— Doamnă Văduva, trebuie să vă spun ceva… Sunt epuizată. Nu mai pot fi mereu aici pentru dumneavoastră. Am și eu familie, am serviciu… Poate ar trebui să vorbiți cu Ramona să găsiți o soluție.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Ramona nu vrea să audă de azil sau de asistentă. Zice că nu are bani și nici timp.

— Dar nici eu nu pot duce totul singură! am ridicat vocea fără să vreau. Poate trebuia să-i cereți ajutor cât era aici… Poate trebuia să vă gândiți că va veni o zi când nu veți mai putea singură.

Am regretat imediat cuvintele mele. Dar erau adevărul crud pe care îl ascunsesem sub preș atâta timp.

A doua zi Ramona m-a sunat:

— Maria, mama mi-a spus că ai certat-o… Știi cât de greu îmi este și mie? Nu pot să mă împart între doi copii mici și mama bolnavă!

— Și eu am familie! am răspuns eu cu voce tremurată. Nu pot fi mereu aici! Poate ar trebui să vă gândiți la o soluție pe termen lung.

A urmat o tăcere apăsătoare.

În următoarele săptămâni am încercat să mă țin departe. Mergeam doar când era absolut necesar. Încet-încet, doamna Văduva a început să primească vizite de la o asistentă socială trimisă de primărie. Ramona a venit într-un weekend și au discutat despre un azil privat.

Eu m-am întors la familia mea, dar ceva s-a rupt în mine. M-am simțit vinovată că am spus „nu”, dar și ușurată că am făcut-o.

Uneori mă întreb: unde se termină bunătatea și unde începe sacrificiul inutil? Cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?