Nu mai pot avea încredere în soacră: ziua care mi-a schimbat viața pentru totdeauna

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Maria! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce îl țineam pe Vlad în brațe, febril și plângând. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie abia ne lumina fețele. Maria, soacra mea, stătea în prag, cu mâinile strânse la piept, evitând să mă privească în ochi.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când Vlad, băiețelul meu de patru ani, a început să tușească. La început am crezut că e doar o răceală, dar febra nu scădea, iar el devenea tot mai apatic. Soțul meu, Radu, era plecat la muncă în Germania, iar eu mă zbăteam singură cu grijile, încercând să fiu și mamă, și tată, și să nu mă prăbușesc sub greutatea singurătății. Maria venea des să mă ajute, iar eu îi eram recunoscătoare. Aveam încredere în ea, poate chiar mai mult decât în propria mea mamă, care locuia la țară și nu putea veni des la oraș.

În acea zi fatidică, Vlad era mai rău ca niciodată. Am sunat disperată la medicul de familie, dar nu răspundea. Maria a venit pe la prânz, cu o pungă de portocale și o sticlă de sirop de tuse. — Lasă, dragă, că știu eu ce-i trebuie copilului. Eu am crescut trei, nu te mai agita atâta, mi-a spus, încercând să mă liniștească. Am lăsat-o să aibă grijă de Vlad cât am fugit la farmacie după paracetamol. Când m-am întors, l-am găsit pe Vlad dormind, iar Maria făcea ordine în bucătărie.

Seara, Vlad s-a trezit plângând, cu ochii roșii și respirația grea. Am simțit un nod în gât. Am sunat la ambulanță, iar Maria a început să mă certe: — Nu mai fi isterică, nu e nimic grav! Copiii mai fac febră, nu-l mai duce la spital pentru orice nimic!

Ambulanța a venit după o oră. Vlad avea pneumonie și a fost internat de urgență. Am stat cu el în spital trei zile, fără să dorm, fără să mănânc, cu inima strânsă de frică. În tot acest timp, Maria nu a venit nici măcar o dată să-l vadă. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sper că e bine. Să nu uiți să-i dai siropul.”

Când ne-am întors acasă, am găsit pe masă sticla de sirop pe jumătate goală. Am citit eticheta și am simțit cum mă prăbușesc: era un sirop expirat de doi ani. Am simțit furia și groaza amestecându-se în mine. Am sunat-o pe Maria, iar ea a venit imediat, cu fața împietrită.

— Cum ai putut să-i dai copilului meu sirop expirat? am întrebat-o printre lacrimi. — Nu m-am uitat la dată, dragă, era în dulap de mult… Nu credeam că poate face rău, a murmurat ea, dar nu părea să înțeleagă gravitatea situației.

— Vlad putea să pățească ceva grav! Cum să nu te uiți la dată? Cum să fii atât de nepăsătoare?

— Nu am vrut să-i fac rău, a spus ea, dar vocea îi era rece, defensivă. — Toți facem greșeli. Tu nu ai greșit niciodată?

Am simțit că mă sufoc. Nu era vorba doar despre greșeală, ci despre lipsa de responsabilitate, despre faptul că nu a venit la spital, că nu a întrebat de Vlad, că m-a lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de sprijin. În acea noapte, am plâns până dimineața, cu Vlad dormind lângă mine, încă slăbit, dar în afara pericolului.

Zilele care au urmat au fost reci și tăcute. Maria a încercat să mă abordeze de câteva ori, dar nu am putut să-i răspund. Radu m-a sunat din Germania, îngrijorat, dar nu am avut puterea să-i spun tot adevărul. Cum să-i spun că mama lui, femeia în care am avut cea mai mare încredere, ne-a trădat în cel mai greu moment?

Am început să mă îndoiesc de tot ce știam despre familie, despre sprijin, despre iubire. Mă simțeam vinovată că am lăsat-o pe Maria să aibă grijă de Vlad, că nu am fost mai atentă, că nu am știut să-mi protejez copilul. Dar, în același timp, simțeam o furie mocnită față de ea, față de indiferența și lipsa ei de empatie.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am primit un mesaj de la Maria: „Îmi pare rău dacă te-am supărat. Poate într-o zi o să mă ierți.” Am șters mesajul fără să răspund. Poate că într-o zi o să pot ierta, dar nu pot uita. Încrederea, odată pierdută, nu se mai întoarce niciodată la fel.

Mă întreb uneori dacă am fost prea dură, dacă ar trebui să-i dau o a doua șansă. Dar cum poți să mai ai încredere când ai fost trădată tocmai de omul pe care îl considerai cel mai apropiat? Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că, uneori, singura cale e să mergi mai departe, cu inima frântă, dar cu ochii deschiși.

Oare voi putea vreodată să iert cu adevărat? Sau rănile astea rămân pentru totdeauna, ca niște cicatrici pe suflet?