Nu Mai E Loc Pentru Mine: Povestea Unei Mame Înstrăinate

— Mamă, nu poți să rămâi aici. Nu e loc pentru tine.

Cuvintele lui Mihai mi-au tăiat respirația. Stăteam în pragul apartamentului lor micuț din Militari, cu două valize la picioare și o pungă cu plăcinte calde în mână. Simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine și nedumerire. Nu-mi venea să cred că băiatul pe care l-am crescut singură, cu atâta trudă și dragoste, mă privea acum ca pe o povară.

— Cum adică nu e loc? Mihai, doar ți-am spus că vin să vă ajut cu copilul! Am lăsat totul la Buzău, am închis casa, am venit special pentru voi…

El a oftat adânc și a aruncat o privire spre Irina, nora mea, care stătea cu brațele încrucișate lângă ușă. Ochii ei erau reci, de parcă aștepta să plec cât mai repede.

— Mamă, apartamentul are două camere. Una e a noastră, una a copilului. Nu avem unde să te punem. Și… Irina vrea să ne descurcăm singuri. Așa am stabilit.

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. Am simțit cum tot sacrificiul meu de-o viață se prăbușește într-o clipă. Ani de zile am muncit la croitorie, am cusut până târziu în noapte ca să-i pot plăti meditațiile, excursiile, hainele frumoase. L-am crescut fără tată, după ce Vasile ne-a părăsit când Mihai avea doar patru ani. Am fost mamă și tată, prieten și confident. Am renunțat la viața mea pentru el.

— Dar… măcar câteva zile? Să văd și eu nepoțica, să vă ajut cu mâncarea, cu curățenia…

Irina a ridicat din umeri:

— Doamnă Maria, apreciem intenția, dar nu avem nevoie de ajutor. Avem bonă la nevoie și ne descurcăm. Și sincer… preferăm intimitatea noastră.

Mihai a evitat privirea mea. Am simțit că nu mai am ce căuta acolo. Am lăsat plăcintele pe hol și am ieșit fără să mai spun nimic. Pe scări mi-au dat lacrimile. M-am simțit ca un străin în propria familie.

Când am ajuns la gară, am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Ce-ai pățit, Maria? Ai ajuns la Mihai?

— Da… dar nu m-au primit. Zic că n-au loc pentru mine.

A tăcut o clipă.

— Of, draga mea… Așa-s tinerii ăștia de azi. Nu mai vor să stea cu părinții. Uite la fata mea, Andreea: dacă mă duc la ea la Cluj, mă ține două zile și apoi mă trimite acasă…

Am oftat. M-am gândit la vremurile când bunica stătea cu noi în casă, când familia era unită și fiecare generație avea locul ei. Acum totul s-a schimbat. Tinerii vor intimitate, libertate, să-și crească singuri copiii. Dar oare nu au nevoie de sprijin? Oare nu contează experiența noastră?

În trenul spre Buzău am privit pe geam și mi-am amintit de copilăria lui Mihai: cum îl duceam de mână la școală prin zăpadă, cum îi făceam supa preferată când era bolnav, cum îi citeam povești seara. Îmi venea să-l sun și să-l cert ca pe vremuri: „Mihai, nu se face așa! Eu sunt mama ta!” Dar știam că nu ar schimba nimic.

Ajunsă acasă, am găsit liniștea apăsătoare a casei goale. Am pus plăcintele pe masă și am mâncat singură. M-am uitat la pozele cu Mihai mic și mi-au dat lacrimile din nou.

A doua zi m-a sunat el:

— Mamă… îmi pare rău că te-ai supărat. Dar trebuie să înțelegi că vrem să fim pe picioarele noastre.

— Înțeleg, Mihai… dar să știi că nu e ușor să fii singur la bătrânețe.

A tăcut. Apoi a spus încet:

— O să venim noi la tine când putem…

Dar știam că nu va veni prea curând. Viața lor e plină: serviciu, copil mic, prieteni, vacanțe. Eu am rămas doar o fotografie pe perete și o voce la telefon.

În zilele următoare am încercat să-mi găsesc ocupație: am mers la biserică, am stat de vorbă cu vecina Ileana despre copiii ei plecați în Italia, am făcut prăjituri pentru nepoții vecinilor. Dar golul din suflet nu s-a umplut.

M-am întrebat mereu: unde am greșit? Am fost prea prezentă? L-am sufocat? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat și nu mai e loc pentru noi, părinții?

Poate că fiecare generație trebuie să-și trăiască viața cum știe mai bine. Dar doare al naibii de tare când realizezi că nu mai ești indispensabil pentru copilul tău.

Mă uit la poza lui Mihai cu Irina și fetița lor și mă întreb: oare va veni o zi când vor avea nevoie de mine? Sau trebuie să învăț să trăiesc doar cu amintirile?

Voi ce credeți? E normal ca părinții să fie dați la o parte când copiii își fac propria familie? Sau ar trebui să găsim o cale de mijloc?