„Nu mă căuta, mamă” – Povestea unei despărțiri tăcute

„Nu mă căuta, mamă. Trebuie să trăiesc după cum simt eu.”

Cuvintele astea mi-au sfâșiat sufletul într-o seară de martie, când am citit mesajul Anei pe telefon. De atunci, a trecut un an. Un an în care fiecare dimineață începe cu speranța că poate azi voi primi un semn de la ea. Un an în care fiecare seară se termină cu aceeași tăcere apăsătoare.

Stau la masa din bucătărie, cu telefonul în față, și-mi trec degetele peste ecranul gol. Îmi vine să-i scriu: „Ana, te rog, spune-mi doar că ești bine.” Dar șterg mesajul înainte să-l termin. Dacă nu vrea să audă de mine? Dacă îi fac mai mult rău decât bine?

— Maria, iar stai cu ochii în telefon? mă întreabă sora mea, Elena, care a venit să mă vadă.

— Poate scrie… poate mă sună… îi răspund încet, fără să ridic privirea.

— Trebuie să mergi mai departe. Nu poți trăi așa, în așteptare.

Dar cum să merg mai departe când Ana era tot universul meu? Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Radu, ne-a părăsit când avea doar trei ani. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic. Am fost mamă și tată. Poate prea mult mamă, prea puțin prietenă.

Îmi amintesc ultima noastră ceartă. Ana venise acasă târziu, iar eu am început să-i reproșez anturajul, notele slabe, faptul că nu vrea să dea la Medicină, cum visam eu pentru ea. S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi și mi-a spus:

— Nu pot să trăiesc viața pe care o vrei tu! Nu sunt tu!

— Dar vreau ce e mai bine pentru tine! am strigat eu, fără să-mi dau seama cât de tare o rănesc.

A doua zi a plecat. A lăsat doar un bilet pe masă: „Nu mă căuta. Trebuie să trăiesc după cum simt eu.”

De atunci, casa e goală. Camera ei a rămas neschimbată – patul făcut, cărțile pe rafturi, parfumul ei încă plutește în aer. Uneori intru acolo și stau pe marginea patului, strângând la piept o bluză de-a ei. Mă întreb dacă îi e bine, dacă are ce mânca, dacă e fericită.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă privește cu milă când mă vede pe bancă în fața blocului.

— O să se întoarcă, dragă Maria. Toți copiii se întorc la mamă până la urmă.

Dar dacă nu? Dacă am pierdut-o pentru totdeauna?

La serviciu abia mă mai pot concentra. Colegii mă întreabă dacă sunt bolnavă. Șefa mea, doamna Popescu, mi-a spus într-o zi:

— Maria, ia-ți câteva zile libere. Ai nevoie să te aduni.

Dar ce folos? Oriunde aș merge, dorul după Ana mă urmărește ca o umbră.

Într-o seară ploioasă, m-am întâlnit cu Radu la supermarket. Nu-l mai văzusem de ani buni. S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți și mi-a spus:

— Știu că nu am fost tată pentru ea… dar poate ar trebui s-o cauți totuși. S-ar putea să aibă nevoie de tine.

— Mi-a spus clar să n-o caut… Nu vreau s-o rănesc și mai tare.

— Poate are nevoie să știe că o iubești indiferent ce face.

Cuvintele lui m-au urmărit toată noaptea. Am stat cu telefonul în mână până dimineață. Am scris zeci de mesaje și le-am șters pe toate.

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă în cutia poștală: „Las-o să respire. Va veni când va fi pregătită.” Oare Ana mi-a trimis-o? Sau cineva care știe prin ce trec?

Am început să merg la biserică duminica. Mă rog pentru ea, pentru mine, pentru iertare. Preotul m-a ascultat într-o zi la spovedanie și mi-a spus:

— Uneori dragostea înseamnă să lași omul iubit să plece. Să-i dai libertatea de care are nevoie.

Dar cum să lași copilul pe care l-ai crescut singură să dispară fără urmă?

Elena încearcă să mă scoată din casă:

— Hai la teatru! Hai la film! Dar nu pot. Orice bucurie mi se pare o trădare față de Ana.

Într-o noapte am visat-o. Era micuță și venea alergând spre mine cu brațele deschise:

— Mamiii! Nu mă lăsa!

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să-i scriu măcar o dată. I-am trimis un mesaj simplu: „Te iubesc orice ai face și oriunde ai fi.”

N-am primit niciun răspuns.

Timpul trece greu. Prietenele mele își văd de nepoți, de copii, de viețile lor. Eu rămân blocată între trecut și prezent, între vinovăție și speranță.

Poate am greșit încercând s-o protejez prea mult. Poate am uitat că Ana nu e doar fiica mea – e un om cu visele și fricile ei.

Uneori mă gândesc: dacă ar veni mâine acasă, ce i-aș spune? Aș putea s-o las să fie cine vrea ea? Sau aș repeta aceleași greșeli?

Poate că dragostea adevărată e să știi când să te retragi și când să rămâi aproape în tăcere.

Mă întreb: câte mame trăiesc aceeași durere tăcută ca mine? Câte fiice simt nevoia să fugă ca să se regăsească? Oare există cale de împăcare sau unele răni nu se vindecă niciodată?