Nu fugi de tine, Ema: Fuga miresei din umbra unei familii sufocante

— Ema, să nu uiți să faci clătitele cu dulceață de vișine, că așa îi plac lui Vlad! vocea doamnei Stanciu răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurânde pe șorțul alb, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în acea dimineață când mi se amintea ce trebuie să fac, cum trebuie să fiu, ce trebuie să spun. De când m-am logodit cu Vlad, viața mea părea un scenariu scris de altcineva, iar eu eram doar o figurantă.

— Da, sigur, răspund încet, dar nu cred că mă aude cineva. Nici nu contează. În casa Stanciu nu se ascultă răspunsuri, doar se dau ordine.

Mă uit la ceas: 7:15. Vlad încă doarme. El nu știe nimic din ce simt. Pentru el, totul e perfect: are o logodnică ascultătoare, o mamă care îi pregătește hainele și un tată care îi rezolvă orice problemă la serviciu. Eu? Eu sunt doar fata care trebuie să zâmbească frumos la masă și să nu deranjeze liniștea familiei.

În timp ce amestec aluatul pentru clătite, aud pași grei pe scări. Domnul Stanciu intră în bucătărie fără să mă salute.

— Ai pus destul zahăr? Vlad nu suportă clătitele fade.

— Da, am pus, răspund mecanic.

Mă simt ca o umbră. În fiecare zi, aceeași rutină: să nu supăr pe nimeni, să nu ridic vocea, să nu am păreri. Când am acceptat cererea în căsătorie a lui Vlad, am crezut că voi găsi o familie caldă și primitoare. Dar aici totul e rece și calculat. Orice gest de afecțiune e privit cu suspiciune, orice încercare de apropiere e tăiată din rădăcină.

Mama mea m-a sunat aseară.

— Ema, tu ești bine? Ai vocea stinsă…

— Sunt doar obosită, mamă. E mult de făcut aici.

Nu i-am spus adevărul. Cum să-i spun că mă simt captivă? Că nu mai știu cine sunt? Că mă uit în oglindă și văd o străină?

Clătitele s-au ars puțin pe margini. Mâinile îmi tremură. Încerc să le ascund sub un șervet curat. Vlad coboară în sfârșit, somnoros și absent.

— Bună dimineața! îi spun încercând să zâmbesc.

El se uită la mine fără să răspundă și se așază la masă. Doamna Stanciu îi pune farfuria în față ca unui copil răsfățat.

— Să vezi ce ți-a pregătit Ema! spune ea cu un zâmbet fals.

Vlad gustă o clătită și se strâmbă.

— Sunt cam arse pe margine…

Simt cum obrajii îmi iau foc. Doamna Stanciu oftează teatral.

— Data viitoare să fii mai atentă, Ema. Nu-i așa greu…

Mă ridic brusc de la masă și fug în camera mea. Închid ușa și mă prăbușesc pe pat. Plâng în pernă ca un copil speriat. Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu invizibilă.

Îmi amintesc de copilăria mea la țară, de râsetele cu sora mea Irina, de mirosul ploii pe uliță. Acolo eram eu însămi. Aici sunt doar o piesă într-un puzzle străin.

Telefonul vibrează pe noptieră. Un mesaj de la Irina: „Ești bine? Mi-e dor de tine.”

Îi scriu: „Nu știu cine sunt aici.”

Ea răspunde imediat: „Atunci vino acasă.”

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Să plec? Să fug chiar acum? Dar ce vor spune toți? Ce va zice mama lui Vlad? Ce va spune mama mea?

Mă ridic și mă uit în oglindă. Ochii mei sunt roșii și umflați. Dar undeva adânc, văd o scânteie de curaj.

Cobor scările încet. În sufragerie, Vlad se uită la televizor cu tatăl lui. Doamna Stanciu spală vasele și oftează zgomotos când mă vede.

— Unde te duci?

— Am nevoie de aer, spun încet.

Ies pe ușă fără să aștept răspunsul ei. Merg repede pe stradă, simțind cum inima îmi bate nebunește. Ajung în parc și mă așez pe o bancă. Privesc copiii care se joacă și simt pentru prima dată după mult timp că respir.

Telefonul sună din nou. E mama mea.

— Ema, vino acasă dacă nu ești fericită! Nu trăi viața altora!

Lacrimile îmi curg pe obraji. Îmi dau seama că am nevoie de curaj doar pentru primul pas. Restul va veni de la sine.

Mă întorc acasă și intru direct în camera mea. Încep să-mi strâng lucrurile în tăcere. Vlad intră după câteva minute.

— Ce faci?

— Plec acasă la ai mei.

— Glumești? Ce-o să zică mama?

— Nu mă mai interesează ce zice mama ta! Pentru prima dată ridic vocea și simt cum mi se eliberează sufletul.

Vlad rămâne blocat în ușă.

— Ema… dar noi avem nuntă peste două luni!

— Nu pot să mă mărit cu tine dacă nu sunt eu însămi! Nu pot trăi într-o familie unde nu contez!

Îmi iau geanta și ies fără să mă uit înapoi. Pe drum spre gară simt cum fiecare pas mă apropie de libertate.

În tren, privesc pe fereastră câmpurile verzi și cerul larg. Îmi dau seama că abia acum încep să trăiesc cu adevărat.

Oare câte femei trăiesc viețile altora doar de frică? Oare câți dintre noi avem curajul să ne alegem fericirea?