„Nu faci nimic toată ziua: copilul doar doarme și mănâncă” – Povestea unei mame în fața neînțelegerii
„Iar stai pe canapea? Ce-ai făcut azi, că tot dormea copilul?” Vocea lui Vlad a tăiat liniștea din sufragerie ca un cuțit. M-am uitat la el, cu ochii roșii de nesomn, și am simțit cum mi se strânge inima. Maria, fetița noastră de patru luni, tocmai adormise după o oră de plâns neîntrerupt, iar eu abia apucasem să mă așez, cu o cană de ceai rece în mână.
„Nu faci nimic toată ziua, doar stai cu ea. Eu vin de la muncă rupt, și tu nici măcar nu ai apucat să faci mâncare?” a continuat el, ridicând tonul. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă.
„Vlad, nu ai idee cât de greu e. Maria nu doarme decât în brațele mele, plânge din orice, iar eu nu am timp nici să mănânc. Azi am reușit să mă spăl pe dinți abia la prânz”, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.
El a dat din mână a lehamite. „Toate femeile au copii, nu ești prima. Mama mea a crescut trei și tot făcea de toate prin casă. Tu nu faci decât să te plângi.”
M-am ridicat încet, simțind cum mi se înmoaie picioarele. Am privit spre fereastră, unde ploaia bătea în geam, și am simțit că mă sufoc. În mintea mea, se derulau toate momentele din ultimele luni: nopțile nedormite, colicii Mariei, frica de a nu face ceva greșit, sentimentul că nu sunt suficient de bună.
Înainte să nasc, credeam că maternitatea e ca în pozele de pe Instagram: bebeluși zâmbitori, mame fericite, case ordonate. Realitatea m-a lovit ca un tren. Maria plângea ore întregi, nu voia decât la sân, iar eu nu mai știam cum să o liniștesc. Vlad, la început, părea implicat, dar după două săptămâni s-a întors la serviciu și a început să se poarte de parcă totul ar fi revenit la normal.
„Nu înțelegi că nu mai pot?” am izbucnit, vocea tremurându-mi. „Nu am cu cine să vorbesc, nu ies din casă, nu dorm. Tu vii acasă și te aștepți să găsești ciorbă caldă și ordine, dar eu abia reușesc să respir!”
Vlad s-a uitat la mine, surprins de izbucnirea mea. „Nu exagerezi? Uite la vecina de la trei, are doi copii și tot timpul e aranjată, îi duce la grădiniță, gătește… Tu de ce nu poți?”
M-am prăbușit pe canapea, cu Maria în brațe, care se foi deja neliniștită de la tonul nostru ridicat. Am început să plâng în tăcere, încercând să nu o sperii. În mintea mea, se amestecau furia, rușinea și neputința. De ce nu mă înțelege? De ce nu vede cât de greu îmi este?
A doua zi, am încercat să fac totul perfect. Am pus-o pe Maria în marsupiu și am spălat vasele, am dat cu mopul, am pus o supă la fiert, deși ea plângea și se zbătea. Când Vlad a venit acasă, am zâmbit forțat. „Am făcut supă, am strâns prin casă…”
El a dat din cap, mulțumit, dar nu a spus nimic. Noaptea, când Maria s-a trezit din oră în oră, am simțit că cedez. Am început să mă gândesc că poate chiar nu sunt în stare, că poate Vlad are dreptate.
Într-o seară, după o zi în care nu am apucat nici să mănânc, am sunat-o pe mama. „Mamă, nu mai pot. Vlad zice că nu fac nimic, dar eu simt că mă pierd”, i-am spus, cu vocea stinsă.
Mama a oftat. „Știu, draga mea. Și eu am trecut prin asta. Bărbații nu înțeleg mereu. Dar nu e vina ta. Ai nevoie de ajutor, nu de reproșuri.”
A doua zi, când Vlad a venit acasă, am încercat să vorbesc cu el. „Vlad, te rog, am nevoie să mă ajuți. Nu pot să fac totul singură. Nu e ca și cum stau degeaba. Maria are nevoie de mine tot timpul. Dacă ai putea să o ții tu o oră, să pot și eu să dorm sau să fac un duș…”
El a oftat, dar a luat-o pe Maria. După zece minute, a venit la mine, cu ochii mari. „Nu se oprește din plâns. Ce are?”
Am zâmbit trist. „Așa e toată ziua. Acum înțelegi?”
Vlad a început să fie mai atent. Nu s-a schimbat peste noapte, dar a încercat să mă ajute mai mult. Totuși, uneori, când era obosit sau stresat, scăpa iar câte o remarcă dureroasă.
Într-o seară, după ce Maria a adormit, am stat pe balcon, privind luminile blocurilor din jur. Mă întrebam câte femei ca mine plâng în tăcere, neînțelese, simțindu-se invizibile în propria casă.
Oare câți bărbați cred că maternitatea e doar despre stat acasă și odihnă? Oare de ce e atât de greu să cerem ajutor fără să fim judecate? Poate că, dacă am vorbi mai deschis despre ce simțim, am fi mai puțin singure. Voi ce credeți? Ați trecut prin așa ceva sau ați simțit vreodată că nu sunteți înțelese de cei dragi?