Nu era fiul lui, așa că nu voia să-și piardă timpul sau banii cu el

— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să trăiesc în minciună! am urlat, cu pumnii strânși pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe chipul Ioanei. Tremura, dar nu de frig. Ochii ei mari, umezi, se uitau la mine ca la un străin.

— Vlad, te rog… nu face asta acum. Nu în fața lui Matei, șopti ea, privind spre camera copilului.

Matei avea doar opt ani. Îl crescusem ca pe propriul meu fiu, de când îl ținusem prima dată în brațe la maternitate. Îi știam fiecare zâmbet, fiecare frică, fiecare vis spus în șoaptă înainte de culcare. Dar acum, după ce am găsit acea scrisoare ascunsă printre actele Ioanei, totul se prăbușea peste mine.

Scrisoarea era de la Mihai, fostul ei iubit din facultate. „Nu pot să-l recunosc oficial, dar să știi că Matei e al meu”, scria el cu o sinceritate crudă. Am simțit cum mi se taie respirația. Toți anii aceia în care m-am chinuit să fiu un tată bun… pentru cine?

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai lăsat să cred că e al meu? am întrebat-o printre dinți.

— Pentru că te iubeam și pentru că știam că tu ai fi fost un tată mai bun decât Mihai vreodată! a izbucnit ea, lacrimile curgându-i pe obraji.

Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Aerul rece m-a lovit în față ca o palmă. M-am plimbat ore întregi pe străzile pustii din cartierul nostru din Ploiești, încercând să-mi pun ordine în gânduri. În minte îmi răsuna mereu aceeași întrebare: ce rost are să mă sacrific pentru un copil care nu e al meu?

A doua zi dimineață, Matei a venit la mine cu caietul de teme.

— Tati, mă ajuți la matematică? Nu înțeleg exercițiul ăsta…

Am simțit un nod în gât. Cum puteam să-i spun adevărul? Cum puteam să-l privesc fără să simt furie și trădare? Dar privirea lui curată m-a dezarmat.

— Sigur, Matei. Hai să vedem împreună.

Zilele au trecut greu. Ioana încerca să repare ceva ce nu mai putea fi reparat. Mama mea mă suna zilnic:

— Vlad, nu e vina copilului! Sângele nu e totul. Tu l-ai crescut!

Dar tata era altfel:

— Nu-ți mai pierde timpul și banii cu el! Nu e al tău! Femeile astea…

M-am simțit prins între două lumi: una a datoriei și una a orgoliului rănit. La serviciu nu mă mai puteam concentra. Colegii mă întrebau dacă sunt bolnav. Șeful mi-a spus într-o zi:

— Vlad, dacă ai nevoie de concediu, ia-ți! Dar nu lăsa problemele personale să-ți distrugă cariera.

Cariera… Tot ce făcusem până atunci fusese pentru stabilitatea familiei mele. Pentru Matei. Pentru viitorul lui. Dar acum? Merita să continui?

Într-o seară, l-am găsit pe Matei plângând sub biroul meu.

— Tati, tu o să pleci? O să mă lași?

Mi s-a rupt sufletul. Am îngenuncheat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Nu știu, Matei… Nu știu ce o să fac.

A doua zi am primit o citație de la Mihai. Voia custodia copilului. Am simțit cum lumea mea se destramă definitiv.

Ioana era disperată:

— Vlad, nu-l lăsa pe Mihai să-l ia! Tu ești tatăl lui adevărat!

— Dar nu sunt! am urlat eu. Nu sunt decât un fraier care a crescut copilul altuia!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la pozele cu Matei de când era mic: primul zâmbet, primul pas, prima zi de școală… Toate momentele acelea erau reale. Dragostea mea fusese reală. Dar sângele?

Procesul a fost un coșmar. Avocații lui Mihai au adus probe ADN. Eu am adus martori care spuneau cât de mult mă iubește Matei. Judecătoarea m-a privit lung:

— Domnule Ionescu, ce vă face să credeți că sunteți tatăl acestui copil?

Am răspuns cu voce tremurată:

— Faptul că l-am iubit și l-am crescut ca pe fiul meu.

După luni de stres și umilință publică, instanța a decis: custodie comună. Matei urma să stea două săptămâni la mine și două la Mihai.

Prima dată când l-am dus la Mihai acasă, Matei s-a agățat de mine cu disperare.

— Tati, nu vreau să plec! Vreau acasă!

L-am lăsat acolo cu inima frântă. Am plâns ca un copil pe scările blocului.

Viața mea s-a schimbat radical. Relația cu Ioana s-a destrămat definitiv. Prietenii au început să mă evite — unii mă judecau că am rămas lângă Matei, alții că n-am avut curajul să-l abandonez complet.

Dar în fiecare seară când Matei era la mine și venea să mă îmbrățișeze înainte de culcare, simțeam că am făcut alegerea corectă — sau poate doar singura posibilă pentru sufletul meu.

Acum mă întreb: oare sângele chiar contează mai mult decât dragostea? Sau suntem definiți doar de alegerile pe care le facem atunci când totul pare pierdut?