„Nu e vina mea că am iubit prea mult”

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea lui Vlad a spart liniștea dimineții ca o piatră aruncată într-un geam. Mâinile îmi tremurau deasupra ibricului cu cafea, iar copiii încă dormeau, neștiutori de furtuna ce avea să se abată peste noi. M-am întors spre el, încercând să-mi ascund panica sub o mască de calm.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet, de parcă răspunsul ar fi putut schimba realitatea.
— Nu mai sunt fericit. Nu mai simt nimic pentru tine. Și… am cunoscut pe altcineva.
Cuvintele lui au căzut greu, ca niște pietre ude pe podeaua sufletului meu. Am simțit cum tot ce construiam de ani de zile — fiecare pachet cu mâncare pentru școală, fiecare noapte nedormită lângă copiii bolnavi, fiecare compromis făcut în tăcere — se prăbușește peste mine.

Nu am fost niciodată genul de femeie care să se pună pe primul loc. De când l-am născut pe Radu, viața mea s-a transformat într-o listă nesfârșită de sarcini: mic dejunuri, teme, alergat la grădiniță cu Ana, cumpărături, gătit, spălat, călcat. Vlad venea acasă târziu și obosit, iar eu îl întâmpinam cu zâmbetul pe buze și cina caldă pe masă. Nu-mi permiteam să fiu obosită sau tristă. Eram stâlpul casei noastre.

— Maria, tu nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit. Ești doar… mama copiilor mei. Atât.

Asta a durut cel mai tare. Să fiu redusă la un rol, la o funcție. Să nu mai contez ca femeie, ca parteneră. Să nu mai vadă nimeni dincolo de șorțul plin de făină și cearcănele adânci.

— Și tu? Tu cine ești acum? am izbucnit, cu vocea frântă. Un bărbat care fuge când îi e greu?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

În zilele care au urmat, am funcționat ca un robot. Copiii nu au bănuit nimic. Le-am făcut sendvișurile preferate, i-am dus la balet și la fotbal, am citit povești seara ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Dar în mine era un gol care creștea cu fiecare zi.

Mama a venit într-o după-amiază și m-a găsit plângând în baie, cu prosopul tras peste gură ca să nu mă audă copiii.

— Maria, trebuie să vorbești cu el. Să nu lași totul să se ducă pe apa sâmbetei! Pentru copii…

— Pentru copii? Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Mama a oftat și mi-a mângâiat părul ca atunci când eram mică.

— Știu că doare. Dar trebuie să lupți pentru familia ta.

Am încercat. Am vorbit cu Vlad, am mers la consiliere de cuplu, am citit articole despre cum să reaprinzi pasiunea într-o căsnicie obosită. Dar el era deja plecat cu sufletul. O chema Ioana — o colegă nouă de la birou, fără copii, fără griji, mereu aranjată și zâmbitoare.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad mi-a spus:

— Maria, nu e vina mea că m-am îndrăgostit de altcineva. Tu ai ales să te dedici doar copiilor. M-ai lăsat singur.

Am simțit cum furia mă arde din interior.

— Eu te-am lăsat singur? Eu? Când tu veneai acasă și nu mă întrebai niciodată cum mi-a fost ziua? Când tot ce făceam era invizibil pentru tine?

A ridicat din umeri și a ieșit din cameră.

În noaptea aceea am stat trează până dimineața, uitându-mă la tavan și întrebându-mă unde am greșit. Dacă aș fi fost mai atentă la el… Dacă aș fi ieșit mai des la restaurant… Dacă nu m-aș fi pierdut în rolul de mamă…

Dar apoi mi-am dat seama că nu e corect să port singură toată vina. Că o relație e făcută din doi oameni și doi vinovați sau doi nevinovați.

Când Vlad a plecat definitiv, copiii au plâns zile întregi. Radu m-a întrebat dacă tata nu ne mai iubește. Ana s-a închis în ea și a început să-și roadă unghiile până la sânge.

Am încercat să le explic că uneori adulții fac alegeri grele și că nu e vina lor. Dar nici eu nu eram convinsă că nu e vina mea.

Au trecut luni până când am început să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Am început să ies cu prietenele mele — Irina și Camelia — la cafea, să merg la sală, să citesc cărți care nu aveau legătură cu parenting-ul sau rețete rapide pentru copii mofturoși.

Într-o zi, Ana m-a privit lung și mi-a spus:

— Mami, îmi place când zâmbești iar.

Atunci am știut că trebuie să mă regăsesc pe mine însămi ca femeie, nu doar ca mamă sau soție părăsită.

Dar uneori mă întreb: dacă aș fi ales altfel? Dacă aș fi pus limite între mine și copii? Dacă aș fi cerut mai mult pentru mine? Sau poate… poate că niciodată nu e prea târziu să învăț să mă iubesc pe mine însămi?

Voi ce credeți? E vina noastră când uităm de noi pentru familie? Sau e vina celor care nu văd cât dăm din noi zi de zi?