Nu e iubire când doare: Povestea mea între frică și libertate, din inima Bucureștiului

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi căutau sprijin pe marginea mesei din bucătărie. El s-a întors spre mine cu privirea rece, de parcă nu eram decât o umbră care-i tulbura liniștea. — Nu mai poți? Cine te ține aici, Irina? Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!

Am simțit cum mi se strânge inima. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau în camera lor, neștiutori de furtuna care mă sfâșia pe dinăuntru. În bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu gresia rece sub tălpi și mirosul de cafea rămas de la cină, mi-am dat seama că nu mai sunt eu. Că undeva, între facturi, certuri și promisiuni deșarte, am pierdut-o pe Irina care visa să fie fericită.

Când l-am cunoscut pe Vlad, aveam 24 de ani și credeam că dragostea înseamnă să dai totul. El era carismatic, sigur pe el, cu o slujbă bună la o firmă de construcții. M-a cucerit cu vorbe dulci și gesturi mici: flori la birou, mesaje de „noapte bună”, promisiuni că va avea grijă de mine. Mama mi-a spus să fiu atentă, că prea pare totul perfect. Dar cine ascultă de părinți când e îndrăgostit?

Ne-am căsătorit după un an. Nunta a fost simplă, la un restaurant de cartier, cu rudele și câțiva prieteni. Tata a plâns când m-a condus la altar, iar eu am crezut că începe cel mai frumos capitol din viața mea. Nu știam că, de fapt, începea o poveste de frică și tăcere.

Primele semne au apărut repede, dar le-am ignorat. Vlad voia să știe mereu unde sunt, cu cine vorbesc, de ce întârzii la serviciu. „E grijuliu”, îmi spuneam. „Așa arată dragostea.” Când mi-a cerut să-i dau parola de la telefon, am râs și i-am dat-o. Când a început să-mi verifice mesajele, am crezut că e doar gelos. Dar, în timp, gelozia s-a transformat în control. Nu mai aveam voie să ies cu prietenele fără să-i spun, nu mai puteam să merg la mama fără să mă întrebe de ce. Dacă întârzia cineva la masă, se supăra. Dacă nu-i răspundeam la telefon, mă certa ore întregi.

După ce s-a născut Ana, totul s-a agravat. Eu am rămas acasă cu copilul, el lucra din ce în ce mai mult. Venea obosit, nervos, și orice lucru mărunt îl enerva: dacă nu era mâncarea caldă, dacă nu era ordine, dacă Ana plângea prea mult. Într-o seară, după ce am încercat să-i spun că mă simt singură, a trântit un pahar de perete. Cioburile au sărit peste tot, iar Ana s-a speriat și a început să plângă. Vlad a urlat la mine: — E vina ta! Dacă ai fi fost o mamă bună, n-ar mai plânge copilul!

Am plâns toată noaptea, ascunsă în baie, cu mâna la gură să nu mă audă. A doua zi, mi-a adus flori și și-a cerut scuze. „Am avut o zi grea la muncă, iartă-mă. Știi că te iubesc.” Și l-am iertat. De fiecare dată l-am iertat, pentru că așa am fost crescută: să nu-mi stric familia, să nu-mi las copiii fără tată, să nu mă plâng. Mama mi-a spus mereu: „Femeia trebuie să rabde, Irina. Așa e viața.”

Anii au trecut. Am mai făcut un copil, pe Radu. Vlad a devenit și mai posesiv. Nu mai aveam voie să lucrez, deși aveam o diplomă de economist. „Stai acasă cu copiii, eu aduc banii.” Dar banii nu ajungeau niciodată la mine. El plătea facturile, el decidea ce cumpărăm, el îmi dădea bani de buzunar ca unui copil. Dacă îndrăzneam să cer mai mult, mă făcea să mă simt vinovată: „Nu vezi cât muncesc pentru voi? Tu ce faci toată ziua?”

Prietenii s-au îndepărtat. Nu mai aveam timp, nu mai aveam voie, nu mai aveam chef. Singura mea alinare era când îi vedeam pe Ana și Radu râzând. Pentru ei am răbdat. Pentru ei am tăcut. Dar, în fiecare seară, când mă uitam în oglindă, nu mai recunoșteam femeia din fața mea. Aveam cearcăne, riduri, ochii triști. Unde dispăruse Irina care visa să călătorească, să citească, să iubească?

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând. O colegă o întrebase de ce mama ei nu vine niciodată la ședințele cu părinții. „Tati nu mă lasă”, a spus ea, cu vocea stinsă. Atunci am simțit că nu mai pot. Că nu mai vreau să fiu o umbră, că nu vreau ca Ana să creadă că așa arată iubirea.

Am început să caut ajutor pe ascuns. Am vorbit cu o colegă de liceu, Mihaela, care lucra la un ONG pentru femei abuzate. Mi-a spus că nu sunt singură, că există soluții, că pot să plec. Dar frica era mai mare decât orice. Dacă mă găsește? Dacă ia copiii? Dacă nu mă descurc singură? Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă beat și a început să țipe la Radu pentru că a vărsat laptele pe masă, am simțit că nu mai pot. L-am luat pe Radu în brațe, am fugit în dormitor și am încuiat ușa. Vlad lovea cu pumnii în ușă, urlând: — Ieși afară! Nu ai niciun drept să-mi iei copiii!

Am stat acolo, tremurând, până dimineața. Când s-a făcut liniște, am ieșit și am început să fac bagajele. Vlad dormea pe canapea, sforăind. Am luat doar strictul necesar: haine pentru copii, actele, câteva poze. Am sunat-o pe Mihaela și am plecat la adăpostul pentru femei. Când am ieșit pe ușă, am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot să respir.

Au trecut șase luni de atunci. Nu e ușor. Sunt zile când mi-e frică, când mă simt vinovată, când mă întreb dacă am făcut bine. Dar Ana și Radu sunt mai liniștiți, zâmbesc mai mult, nu se mai sperie la fiecare zgomot. Am început să lucrez part-time la un magazin, să-mi recâștig încrederea. Vlad mă sună uneori, mă amenință, mă imploră să mă întorc. Dar nu mai poate să mă atingă. Nu mai poate să mă facă să cred că vina e a mea.

Mă uit la mine în oglindă și, pentru prima dată, văd o femeie puternică. O mamă care a ales să nu mai rabde. O Irina care vrea să fie fericită, chiar dacă drumul e greu.

Oare câte femei mai trăiesc încă în tăcere, crezând că palma sau vorba grea e dovadă de iubire? Oare cât de mult trebuie să suferim până să ne dăm voie să fim libere? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească curajul pe care eu l-am găsit prea târziu. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?