Nu e copilul meu – Povestea Kingăi și a lui Grigore

— Nu mai pot, Kinga! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! — vocea lui Grigore răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de ecoul paharelor trântite pe masă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Olgierd, băiatul nostru de patru ani, dormea liniștit în camera alăturată, fără să știe că lumea lui urma să se prăbușească.

— Despre ce vorbești? — am șoptit, simțind cum mi se strânge inima. Grigore s-a ridicat brusc, cu ochii injectați de furie și oboseală.

— Nu e copilul meu! Toată lumea vorbește, toți vecinii, chiar și mama mea! De ce nu seamănă cu mine? De ce ai refuzat testul ăla când ți-am cerut?

Am simțit cum mă sufoc. Nu refuzasem testul, doar că nu voiam să-l supun pe Olgierd la așa ceva. Dar acum, cuvintele lui Grigore mă loveau ca niște pietre. Am încercat să-i explic, dar nu m-a ascultat. În acea noapte, mi-a aruncat hainele pe hol și m-a dat afară din casa în care credeam că am găsit fericirea.

Am mers la sora mea, Camelia, care m-a primit fără întrebări. Dar a doua zi au început telefoanele: mama lui Grigore, doamna Viorica, mă acuza că am distrus familia lor; prietenele mele mă întrebau dacă e adevărat ce se spune; chiar și tata, bătrân și bolnav, m-a privit cu suspiciune.

— Kinga, spune-mi drept: e copilul lui Grigore sau nu? — m-a întrebat el cu voce stinsă.

— Tată, jur pe tot ce am mai sfânt! Olgierd e fiul lui Grigore! — am izbucnit în lacrimi.

Dar nimeni nu părea să mă creadă. Zvonurile se răspândeau ca focul: că am avut o aventură cu un coleg de la serviciu, că Olgierd seamănă cu un anume Radu, contabilul nostru. M-am simțit izolată, trădată nu doar de soț, ci și de cei pe care îi consideram familie.

Olgierd mă întreba zilnic unde e tati. Îi spuneam că e plecat cu serviciul, dar ochii lui mari și triști mă făceau să mă simt vinovată pentru tot ce i se întâmpla. Într-o seară, când îl adormeam, mi-a spus:

— Mami, tati nu mă mai iubește?

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Cum să-i explic unui copil de patru ani că adulții pot fi atât de cruzi?

După două săptămâni de coșmar, Camelia m-a convins să accept testul de paternitate. Am făcut totul în secret, fără ca Grigore să știe. Rezultatul a venit după alte zile chinuitoare: Olgierd era fiul lui Grigore, fără urmă de îndoială.

Am mers la el cu hârtia în mână. Era acasă la mama lui, iar când m-a văzut pe prag a strâmbat din nas.

— Ce mai vrei?

— Adevărul! — am spus răspicat și i-am întins rezultatul.

A citit încet, apoi a lăsat foaia să-i cadă din mână. Doamna Viorica a început să plângă și să-și ceară scuze printre sughițuri. Dar Grigore nu s-a uitat la mine.

— Îmi pare rău… — a murmurat el. — Dar nu mai pot da timpul înapoi.

Atunci am înțeles că rana era prea adâncă. Chiar dacă adevărul ieșise la iveală, ceva se rupsese între noi pentru totdeauna. Am plecat cu Olgierd de mână și am simțit pentru prima dată o liniște ciudată: nu mai aveam nimic de pierdut.

Au trecut luni până când lumea a încetat să mă judece. Unii au continuat să șușotească pe la colțuri; alții mi-au spus că sunt puternică. Dar eu știam cât de greu fusese să rezist privirilor piezișe și suspiciunilor celor dragi.

Olgierd a crescut frumos lângă mine. Grigore ne vizitează uneori, dar relația noastră e rece și distantă. Poate că niciodată nu va putea repara ce a stricat neîncrederea lui.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza zvonurilor și a lipsei de comunicare? Cât de ușor putem distruge vieți doar pentru că alegem să credem ce spun alții în loc să ne ascultăm inimile?