Nu Am Știut Ce Mă Așteaptă: Fiul Soțului Meu Din Prima Căsnicie Vine Să Locuiască Cu Noi

— Nu vreau să stau aici! Nu e casa mea! vocea lui Vlad a spart liniștea serii, făcându-mă să tresar. Era prima lui seară la noi, iar eu, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercam să-mi găsesc cuvintele. Mă uitam la soțul meu, Mihai, care părea la fel de pierdut ca mine.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va arăta așa. Când l-am cunoscut pe Mihai, eram sigură că trecutul lui nu va fi niciodată o problemă reală. Fosta lui soție, Irina, părea departe, iar Vlad, fiul lor, era doar o prezență ocazională în viața noastră. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Irina a decis să plece la muncă în Italia și Vlad, la doar șaisprezece ani, a ajuns la ușa noastră cu un rucsac și o privire plină de reproș.

În primele zile, am încercat să-l fac să se simtă binevenit. I-am pregătit camera, am gătit felurile lui preferate – sau cel puțin ce-mi spusese Mihai că îi place. Dar Vlad nu voia nimic de la mine. Mă ignora sau răspundea monosilabic. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:

— Nu-mi place aici. Nu mă înțeleg cu ea. Tata e mereu ocupat.

Am simțit un nod în gât. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând această provocare. Mihai încerca să fie mediatorul perfect, dar era prins între două lumi: datoria față de fiul său și promisiunea făcută mie.

— Oana, trebuie să ai răbdare cu el. E greu pentru Vlad, mi-a spus Mihai într-o noapte, când am izbucnit în plâns.

— Dar eu? Pentru mine nu e greu? Am renunțat la liniștea mea pentru familia ta! am răspuns printre lacrimi.

În fiecare zi apăreau noi conflicte. Vlad refuza să respecte regulile casei: nu-și făcea patul, lăsa vasele nespălate, venea târziu acasă fără să anunțe. Într-o dimineață, am găsit pachetul de țigări ascuns sub perna lui. Am simțit furie și neputință.

— Vlad, trebuie să vorbim! i-am spus ferm.

M-a privit sfidător:

— Nu ești mama mea! Nu ai dreptul să-mi spui ce să fac!

Am rămas fără replică. Avea dreptate. Nu eram mama lui. Eram doar femeia care îi stricase familia – cel puțin așa mă vedea el.

Mihai încerca să-l apere:

— E adolescent. Trece printr-o perioadă dificilă.

Dar eu simțeam că mă sufoc. Prietenele mele mă întrebau cum mă descurc și le mințeam:

— E greu, dar ne obișnuim unii cu alții.

Adevărul era că nu mă obișnuiam deloc. Casa mea devenise un câmp de luptă între mine și Vlad, iar Mihai era mereu arbitru. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre notele proaste ale lui Vlad la școală, Mihai a plecat trântind ușa. Am rămas singură cu Vlad în bucătărie.

— De ce mă urăști atât de mult? am întrebat cu voce stinsă.

A tăcut câteva secunde, apoi a spus:

— Pentru că mi-ai luat tata.

Atunci am înțeles: nu era vorba despre reguli sau despre mine ca persoană. Era durerea lui de copil abandonat de mamă și trădat de tată. Am simțit milă și vinovăție în același timp.

În zilele următoare am încercat altceva: nu i-am mai impus reguli stricte, ci am încercat să-l ascult. L-am întrebat despre pasiunile lui – chitara electrică și desenul – și am început să-i admir schițele lăsate pe birou. I-am cumpărat un set nou de creioane fără să-i spun nimic.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, l-am găsit desenând la masa din bucătărie.

— Pot să văd? am întrebat timid.

A dat din cap aprobator. Era un portret al mamei lui.

— Îți lipsește mult…

A dat din umeri:

— Da… Dar nu pot vorbi cu ea oricând vreau.

Atunci am simțit că zidul dintre noi începe să se crape puțin câte puțin. Nu am devenit prieteni peste noapte, dar am început să ne tolerăm. Mihai a observat schimbarea și m-a strâns în brațe într-o seară:

— Îți mulțumesc că nu ai renunțat la noi…

Dar adevărul e că încă mă întreb dacă fac bine ceea ce fac. Dacă nu cumva sacrific prea mult din mine pentru o familie care nu va fi niciodată complet a mea.

Uneori mă uit la Vlad și mă întreb: oare va veni ziua când mă va accepta cu adevărat? Sau voi rămâne mereu străina din casa lui? Voi ce ați face în locul meu?