Nu a fost fugă, ci salvare: Povestea mea despre libertate, trădare și un nou început pe litoralul românesc

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! vocea lui mama răsuna în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul valurilor ce se izbeau de țărm, undeva în depărtare. Mă ascundeam după ușa de la cămară, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Nu voiam să ascult, dar nu mă puteam opri. Era o seară sufocantă de august, iar aerul era atât de greu încât simțeam că mă apasă pe umeri.

— Nu eu am vrut, mamă, dar nu mai puteam să tac! Tata merita să știe, răspunse Sorina, sora mea mai mică, cu voce tremurată. Nu am înțeles atunci totul, dar am simțit că ceva grav se întâmplă. Am rămas nemișcată, cu mâna strânsă pe clanța rece, încercând să-mi țin respirația.

— Ai distrus tot! Tot ce am construit împreună! strigă mama, iar apoi am auzit un plâns înfundat. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Tata, care până atunci fusese stâlpul familiei, a intrat în bucătărie cu pași grei. — Nu mai are rost, a spus el, cu vocea spartă. Plec mâine. Nu mai pot trăi cu minciuna asta.

A doua zi, tata a plecat. Nu am mai vorbit cu el de atunci. Casa s-a umplut de tăcere și resentimente. Mama nu mai vorbea cu Sorina, iar eu eram prinsă la mijloc, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat cu familia mea. În fiecare seară, mă plimbam pe faleză, privind marea și întrebându-mă dacă voi mai simți vreodată liniștea de altădată.

După câteva săptămâni, am aflat adevărul. Sorina descoperise că mama avea o relație cu un bărbat din oraș, un anume domn Dinu, pe care îl vedea pe ascuns de luni de zile. Sorina nu a mai putut suporta povara secretului și i-a spus tatei. Totul s-a destrămat într-o clipă. Am simțit că nu mai am aer, că nu mai am unde să mă întorc. Am încercat să vorbesc cu mama, dar ea era rece, distantă, ca și cum eu aș fi fost de vină pentru tot.

— Nu înțelegi, Ana, uneori trebuie să faci ce e mai bine pentru tine, mi-a spus ea într-o seară, privind pe fereastră, cu ochii pierduți în zare. Dar ce era mai bine pentru mine? Pentru Sorina? Pentru tata? Nimeni nu părea să se gândească la noi.

Într-o dimineață, am decis să plec. Mi-am pus câteva haine într-un rucsac, am luat ultimii bani strânși și am urcat în primul tren spre Eforie Sud. Nu aveam niciun plan, niciun loc unde să stau, dar știam că nu mai pot rămâne acolo. Aveam nevoie să respir, să mă regăsesc, să uit.

Ajunsă în Eforie, am găsit o cameră mică la o bătrână, tanti Maria, care m-a privit cu ochii blânzi și m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. — Doar liniște, am răspuns, iar ea a zâmbit trist. — Și eu am fugit cândva, mi-a spus. Toți fugim de ceva, dar nu toți avem curajul să o recunoaștem.

Zilele au trecut greu. Mă trezeam devreme, mergeam pe plajă și mă uitam la pescarii care își trăgeau bărcile la mal. Mă simțeam invizibilă, dar în același timp liberă. Am început să lucrez la o terasă, spălând vase și servind clienții. Proprietarul, domnul Ilie, era un om aspru, dar corect. — Viața nu e dreaptă, Ana, dar trebuie să înveți să lupți, mi-a spus într-o zi, când m-a găsit plângând în spatele terasei.

Într-o seară, când terasa era aproape goală, a intrat un bărbat în vârstă, cu ochii obosiți și părul cărunt. S-a așezat la o masă și a cerut o cafea. Am recunoscut în el ceva familiar, o tristețe pe care o purtam și eu. — Ești nouă pe aici, nu? m-a întrebat. Am dat din cap. — Și eu am venit aici să uit, a continuat el. Dar am învățat că nu poți fugi de trecut. Poți doar să-l accepți și să mergi mai departe.

Am început să vorbim aproape în fiecare seară. Îl chema Victor și fusese profesor de istorie la București. Și el pierduse tot: familia, casa, prietenii. Dar găsise un fel de pace pe malul mării. — Marea nu judecă, Ana. Te primește așa cum ești, cu toate rănile tale.

Cu timpul, am început să mă simt din nou vie. Am legat prietenii cu alți tineri veniți din toate colțurile țării, fiecare cu povestea lui. Am învățat să râd din nou, să dansez pe nisip, să mă bucur de apusuri. Dar, în fiecare noapte, înainte să adorm, mă întrebam dacă familia mea mă va ierta vreodată. Dacă eu îi voi putea ierta pe ei.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Sorina. „Îmi pare rău, Ana. Nu am vrut să distrug totul. Mi-e dor de tine. Te rog, întoarce-te.” Am plâns ore întregi, ținând scrisoarea la piept. Dar nu eram pregătită să mă întorc. Nu încă. Aveam nevoie să mă vindec, să mă regăsesc.

Au trecut luni. Am început să scriu, să pun pe hârtie tot ce simțeam. Am descoperit că pot transforma durerea în cuvinte, că pot ajuta și pe alții să-și spună povestea. Am organizat seri de poezie pe plajă, unde oamenii veneau să-și împărtășească fricile, speranțele, visele. Pentru prima dată, am simțit că aparțin undeva, că am un rost.

Uneori, mă gândesc la mama, la tata, la Sorina. La ce am pierdut și la ce am câștigat. Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să mă întorc acasă, dar știu că nu mai sunt fata speriată care a fugit într-o noapte de vară. Sunt Ana, și am învățat să trăiesc cu rănile mele, să le transform în aripi.

Oare câți dintre noi au avut curajul să lase totul în urmă și să o ia de la capăt? Oare vindecarea vine cu timpul sau cu distanța? Poate că răspunsul nu contează atât de mult, cât contează să nu renunți la tine, oricât de greu ar fi.