„Nimeni nu voia să-l aducă pe nepot în weekend, iar el nu avea voie să le calce pragul”: O poveste despre prietenie, pierdere și tăcere

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să-l văd pe băiatul ăsta cum se uită la noi ca la niște străini! vocea lui Ion răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei trântite pe masă. Eu stăteam pe scaun, cu ceaiul în față, și simțeam că nu am dreptul să fiu acolo, martor la o durere care nu era a mea. Maria, cu ochii roșii de plâns, încerca să-și adune cuvintele, dar mâinile îi tremurau pe cana de cafea.

Îi cunosc pe Ion și Maria de peste douăzeci de ani. Am fost colegi de facultate, am petrecut revelioane împreună, am râs și am plâns la nunți și botezuri. Când l-au avut pe Vlad, lumea lor s-a luminat. Erau genul de părinți care nu-și refuzau nimic, dar nici nu-i refuzau lui Vlad nimic. Totul era pentru el: excursii la munte, jucării scumpe, lecții de pian, tabere de vară. Nu le-a fost dat să mai aibă alți copii, deși au încercat ani la rând. Vlad era centrul universului lor, iar eu, prieten apropiat, am văzut cum fiecare zi gravita în jurul lui.

Dar ceva s-a schimbat când Vlad a crescut. Adolescența lui a venit cu furtuni, cu uși trântite, cu reproșuri și tăceri. Ion, obișnuit să fie ascultat, nu mai găsea calea spre fiul său. Maria încerca să medieze, dar de multe ori se trezea prinsă la mijloc, între doi bărbați încăpățânați. „Nu mă înțelegeți! Nu mă lăsați să trăiesc!”, țipa Vlad într-o seară, când Ion îi interzisese să iasă cu prietenii. „Noi vrem doar binele tău, Vlad, nu vezi?”, răspundea Maria, cu vocea stinsă. Dar Vlad nu mai vedea nimic bun în casa lor.

Anii au trecut, iar Vlad a plecat la facultate în Cluj. La început, venea acasă în fiecare weekend. Maria gătea mâncărurile lui preferate, Ion îi pregătea camera, totul era ca înainte. Dar, încet-încet, vizitele s-au rărit. Vlad suna tot mai rar, iar când venea, stătea mai mult cu prietenii decât cu părinții. Într-o zi, Maria a primit un mesaj: „Nu mai vin weekendul ăsta. Am treabă.” Apoi, altul: „Nu pot să vin nici săptămâna viitoare.” Ion s-a închis în el, iar Maria a început să plângă noaptea, când credea că nu o aude nimeni.

Apoi a venit vestea care a rupt totul. Vlad s-a îndrăgostit de o fată, Andreea, și a decis să se mute cu ea. Nu a cerut voie, nu a anunțat, doar a făcut-o. Ion a simțit că i se prăbușește lumea. „Cum să nu ne spună? Cum să plece așa, fără să ne întrebe?”, se întreba el, cu vocea spartă. Maria încerca să-l liniștească, dar nici ea nu înțelegea. Au trecut luni fără să-l vadă pe Vlad. Când îl sunau, răspundea scurt, grăbit, de parcă ar fi vrut să termine cât mai repede conversația.

Într-o zi, Maria a primit un mesaj de la Andreea: „Vlad nu vrea să vă vadă. Lăsați-l în pace.” A fost ca o lovitură de cuțit. Ion a izbucnit: „Cum să nu vrea să ne vadă? Noi suntem părinții lui!” Dar Vlad nu a mai venit acasă. Nu de Crăciun, nu de Paște, nu de ziua lui Ion. Maria a început să se stingă, să-și piardă pofta de viață. Eu veneam din când în când, încercam să-i înveselesc, dar nu reușeam decât să le adâncesc dorul.

Au trecut ani. Vlad s-a căsătorit cu Andreea, au avut un băiețel, Radu. Maria a aflat de la o cunoștință, nu de la fiul ei. A plâns toată noaptea, apoi a început să-i trimită mesaje lui Vlad: „Vreau să-l văd pe Radu. Vreau să-l țin în brațe.” Dar răspunsul nu a venit niciodată. Ion s-a închis și mai tare. „Nu mai avem nimic. Nu mai avem familie.”

Într-o zi, am trecut pe la ei. Ion stătea pe bancă, în fața blocului, cu privirea pierdută. M-am așezat lângă el. „Nu pot să vorbesc despre Vlad fără să plâng”, mi-a spus, cu vocea stinsă. „Nimeni nu vrea să ne aducă nepotul în weekend. Nici nu avem voie să le călcăm pragul. Ce-am făcut greșit, măi, Mihai? Unde am greșit?”

Nu am știut ce să-i răspund. Am stat lângă el, în tăcere, simțind că orice cuvânt ar fi fost de prisos. Maria a ieșit la geam, ne-a făcut cu mâna, dar nu a coborât. Casa lor era plină de poze cu Vlad copil, cu Vlad la serbare, cu Vlad la mare. Dar Vlad nu mai era acolo. Și nici Radu.

Uneori, mă gândesc la cât de fragilă e fericirea. La cât de ușor se poate rupe ceva ce ai crezut că va dura o viață. Mă uit la Ion și Maria și mă întreb: oare câtă iubire poate duce un om până să se transforme în durere? Oare există vreo cale de împăcare, sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?

Poate că, dacă ați trecut prin ceva asemănător, știți cum e să nu poți vorbi despre copilul tău fără să-ți tremure vocea. Poate aveți un sfat, o poveste, o speranță. Eu încă mă întreb: ce poate face un părinte când copilul lui nu mai vrea să-l vadă? Cum să mergi mai departe când tot ce ai iubit te-a uitat?