Niciun răgaz la socri: Povestea unui weekend fără odihnă

— Radu, hai, nu mai sta pe telefon! Avem de tăiat lemne până nu se lasă ploaia!
Vocea socrului meu, Vasile, răsună din curte, tăind orice urmă de liniște pe care o simțisem în acea dimineață de sâmbătă. Mă uit la ceas: 8:15. Nici măcar nu apucasem să-mi beau cafeaua. Mă ridic încet de pe canapeaua din sufrageria lor, simțind privirea Marianei, soacra mea, care deja aranja masa pentru prânzul la care, știam prea bine, nu voi apuca să stau decât după ce termin toate treburile.

— Vin imediat, Vasile! răspund, încercând să-mi ascund oftatul.

Mă uit spre Ana, soția mea, care îmi zâmbește încurajator, dar știu că și ea simte presiunea. De când ne-am mutat în același oraș cu părinții ei, fiecare weekend a devenit un maraton de treburi gospodărești: ba trebuie să repar gardul, ba să car lemne, ba să ajut la curățenie generală. De fiecare dată când încerc să refuz sau să spun că sunt obosit după o săptămână grea la muncă, Ana îmi spune:

— Hai, Radu, că nu e mare lucru. O oră-două și gata. Știi că tata nu mai poate ca înainte…

Dar niciodată nu e doar o oră-două. Sâmbetele mele se scurg între roaba plină cu lemne, mirosul de vopsea de pe gard și discuțiile interminabile despre cum „pe vremea lor” nu exista atâta leneveală.

Într-o duminică, după ce am terminat de tuns iarba și de curățat șopronul, am încercat să deschid subiectul cu Ana.

— Ana, nu mai pot. Simt că nu mai am viața mea. Nu mai am timp nici să citesc o carte sau să mă uit la un film. Tot timpul nostru liber îl petrecem aici, muncind pentru ai tăi.

Ea a oftat și s-a uitat în jos:

— Știu că e greu, Radu. Dar dacă nu-i ajutăm noi, cine? Sunt bătrâni… Și tu ai crescut la țară, ar trebui să înțelegi.

— Dar eu nu mai sunt copil! Am nevoie de timp pentru mine, pentru noi! Nu vreau să ajungem ca părinții tăi, care nu știu decât muncă și iar muncă!

Discuția s-a terminat cu o tăcere apăsătoare. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare weekend petrecut la socri.

Într-o zi ploioasă de toamnă, când noroiul îmi ajungea până la glezne și frigul îmi intra în oase, Vasile a venit lângă mine cu două pahare de țuică.

— Hai, Radule, ia o gură! Să-ți mai treacă supărarea. Știu că nu-i ușor cu noi bătrânii… Dar uite, dacă n-ai fi tu aici, cine m-ar mai ajuta? Băiat n-am avut… Tu ești ca un fiu pentru mine.

M-am uitat la el și am simțit un amestec ciudat de milă și furie. Pe de-o parte mă simțeam apreciat; pe de alta, prizonier într-o viață care nu era a mea.

Seara aceea am petrecut-o singur pe terasa casei lor, privind cum ploaia spală curtea. Mi-am amintit de tatăl meu, cum venea acasă obosit și tăcut după zilele lungi la CAP. Mereu spunea că „familia e pe primul loc”, dar niciodată nu-l vedeam zâmbind cu adevărat.

Într-un alt weekend, când am încercat să refuz politicos invitația la socri sub pretextul că vreau să stau acasă cu Ana și copiii noștri, Mariana a sunat-o pe Ana plângând:

— Ce-am făcut noi rău de nu mai veniți? Ne lăsați singuri ca pe niște câini bătrâni?

Ana a cedat imediat. Am ajuns din nou acolo duminică dimineața, cu copiii bosumflați pe bancheta din spate.

— Tati, iar mergem la bunici? Nu putem merge în parc?

Mi s-a rupt sufletul. Am simțit că nu doar eu sunt prins în acest cerc vicios, ci și copiii mei. Ei nu-și vor aminti weekendurile ca pe niște zile de joacă sau relaxare, ci ca pe niște zile de muncă și obligații.

Într-o seară târzie, după ce toată lumea adormise, am stat cu Ana la bucătărie.

— Ana… Nu vreau să ne pierdem unul pe altul din cauza asta. Trebuie să găsim o soluție. Poate putem veni doar o dată pe lună sau să-i ajutăm altfel…

Ea a început să plângă încet:

— Mi-e greu să-i văd singuri… Dar mi-e greu și cu tine așa supărat tot timpul…

Am luat-o în brațe și am stat așa mult timp. Pentru prima dată am simțit că suntem împreună în această luptă.

A doua zi am vorbit cu Vasile și Mariana. Le-am spus sincer că avem nevoie de timp pentru noi și pentru copii. Că îi iubim și vrem să-i ajutăm, dar nu putem sacrifica tot timpul nostru liber.

Au fost supărați la început. Mariana a plâns din nou. Vasile a tăcut mult timp. Dar încet-încet au început să accepte. Am stabilit împreună un program: două weekenduri pe lună la ei, două pentru noi.

Nu e perfect. Încă mai simt uneori presiunea vinovăției sau privirile triste ale Marianei când plecăm mai devreme. Dar am început să respir din nou. Sâmbetele noastre au acum miros de cafea băută în liniște și râsete de copii în parc.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora din datorie sau vinovăție? Oare unde se termină grija față de familie și unde începe sacrificiul inutil? Poate că răspunsul e undeva la mijloc… Voi ce credeți?