„Niciodată nu-ți vei mai vedea nepotul!” – Povestea unei nurori care a luptat cu o soacră toxică și cu tăcerea soțului său

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre mama ta în casa asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îl priveam pe Radu, soțul meu, care stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ. Era a treia oară săptămâna asta când mă certam cu el din cauza soacrei mele, doamna Viorica. Și totuși, niciodată nu simțisem atâta disperare ca acum.

Totul a început la scurt timp după ce l-am născut pe Vlad. Viorica a venit la noi „să mă ajute”, dar ajutorul ei s-a transformat rapid într-un coșmar. Îmi critica fiecare gest: „Așa îl ții? O să-i strici spatele!”, „Nu-i dai destul să mănânce!”, „Nu știi să fii mamă!” La început am încercat să o ignor, apoi să îi explic că am nevoie de spațiu. Dar Radu… el nu spunea nimic. Se retrăgea în biroul lui, lăsându-mă singură cu privirile tăioase și vorbele acide ale mamei lui.

Într-o zi, când Vlad avea doar șase luni, am găsit-o pe Viorica răscolind prin dulapurile mele. Căuta ceva, habar n-am ce. Când am întrebat-o ce face, mi-a răspuns rece: „Vreau să văd dacă ai pus la loc hainele copilului. Nu pot avea încredere în tine.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am fugit la Radu, i-am spus totul printre lacrimi. El a oftat și a zis doar: „Las-o, e bătrână. Nu te mai consuma.”

Așa au trecut lunile. Viorica era mereu prezentă, mereu gata să mă corecteze sau să mă umilească în fața prietenilor sau a vecinilor. Odată, la ziua lui Vlad, mi-a spus în fața tuturor: „Dacă nu eram eu, copilul ăsta n-ar fi crescut sănătos!” Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Dar Radu? A zâmbit stânjenit și a schimbat subiectul.

Când Vlad a început să meargă la grădiniță, lucrurile s-au agravat. Viorica venea zilnic să-l ia de la grădiniță fără să mă anunțe. Îi dădea dulciuri pe ascuns, îl învăța să-mi răspundă obraznic. Într-o seară, după ce am găsit iar ambalaje de bomboane sub pernă, am izbucnit: „Nu vreau să-l mai iei tu de la grădiniță! E copilul meu!”

— E și nepotul meu! a țipat ea, cu ochii injectați de furie.

— Dar eu sunt mama lui! am răspuns, tremurând.

Radu a intrat între noi și a spus doar atât: „Gata, nu vă mai certați.” Atât. Nicio poziție clară, nicio susținere.

În acea noapte am plâns până târziu. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu, dacă nu sunt prea sensibilă. Dar dimineața următoare, când Vlad m-a întrebat: „Mami, de ce spune bunica că tu ești rea?”, am știut că nu mai pot continua așa.

Am încercat să vorbesc din nou cu Radu. I-am spus că nu mai pot suporta presiunea, că simt că mă pierd pe mine însămi. El a dat din umeri: „Nu vreau scandaluri în familie.”

A urmat momentul care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Într-o duminică dimineață, Viorica a venit la noi acasă fără să anunțe. M-a găsit în bucătărie și mi-a spus pe un ton glacial:

— Să știi că dacă nu faci cum spun eu, niciodată nu-ți vei mai vedea copilul! O să-l iau la mine și o să-l cresc eu!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să tremur și i-am spus că nu are niciun drept asupra copilului meu. Ea a râs disprețuitor:

— Tu nu ești bună de nimic! Dacă Radu ar fi avut minte, nu te-ar fi luat!

Atunci am luat o decizie pe care o pregătisem în tăcere de luni întregi. În acea seară am împachetat câteva haine pentru mine și Vlad și am plecat la sora mea, Ioana. Radu m-a sunat abia după două zile:

— Unde ești? Mama e distrusă!

— Dar eu? Eu nu contez? Vlad nu contează?

A urmat un divorț lung și dureros. Viorica a încercat să mă denigreze peste tot: la grădiniță, la vecini, chiar și la rudele mele. A spus că sunt instabilă psihic, că vreau să-i răpesc nepotul. Radu nu a venit niciodată la proces; a trimis doar avocatul.

Anii au trecut greu. Am muncit mult ca să pot oferi lui Vlad o viață liniștită. Încet-încet, am început să ne vindecăm. Dar uneori îl văd pe Vlad privind pe fereastră și întrebându-mă dacă bunica lui îl mai iubește.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine alegând să plec. Dacă nu cumva ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea sau dacă era singura cale de a-mi proteja copilul și pe mine însămi.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când toți ceilalți aleg tăcerea?